– Poate, puţin s-a exagerat, au fost într-adevăr şi povestiri mai lungi, schiţe cel mult, au fost aşa de umane, aşa de frumoase, cu bun simţ, că m-am gândit că aşa, la o lună, două, putem să publicăm şi aceste încercări literare, întrucât ele interesează (observaţi şi dumneavoastră partea economică) şi de publicat, ca specialist, dumneavoastră vă daţi seama mai bine că editurile azi fug numai după câştig, nu ar publica o chestie de suflet petrecută într-un sătuc românesc de mineri.
– Măi Sebi, văd că faci ce faci şi tot tu eşti la suprafaţă! Dar eu te avertizez că nu doresc să fiu prezent la înmormântarea ziarului, aşa că mai analizează şi tu cam ce este ziaristica!
– Şefule, voi fi mai atent, voi fi mai atent mai ales la ecourile unor astfel de materiale şi vă voi ţine la curent cu evoluţia ziarului.
– Mă bucur că ai înţeles, îţi doresc succes!
– Mulţumesc şefule! – Sebi ieşi.
În biroul lui îl aştepta Sanda. Proaspătul prelucrat Sebi s-a bucurat că va putea schimba câteva vorbe cu o persoană tânără, dar mai ales plăcută, agreabilă, după duşul şefului.
– Bună Sanda!
– Bună ziua, domnule Sebi!
– Ei, ce noutăţi aduci? Vii din oraş sau direct din Ungaria?
– Da. Vin direct din Ungaria şi cu toate că ceea ce doresc eu să vă spun mai poate aştepta, m-am gândit că la ora asta redacţia ziarului este plină şi vă pot găsi şi pe dumneavoastră, aşa că m-am abătut pe aci.
– Spune-mi ceva despre Sandu!
– Sandu este bine. Pansamentul i-a fost luat şi nu i-a rămas nici o cicatrice, nici un semn. În această săptămână se va întoarce la serviciu. Cu această ocazie noi ne-am cunoscut. Ne plăcem. Încă nu pot afirma că ne-am şi îndrăgostit, dar atunci când suntem împreună, ne simţim bine. Despre asta o să mai vorbim, o să vin eu atunci când se va întoarce Sandu. O să venim împreună şi o să mai povestim.
Eu aş dori să povestesc altceva acum.
La spital, într-un salon, era o femeie mai în vârstă, chiar bătrână, această femeie trebuie să vă spun că m-a impresionat în mod deosebit. Gândurile mi se abăteau la ea, la ea şi la bătrâni în general, cam cu aceeaşi atenţie cu care mă concentram şi asupra problemelor mele, începând să-i respect până la venerare. Şi cum să nu faci asta când îi vezi aşa chirciţi, neaspectuoşi, uneori cu toane, cu nervi, refuzând sprijinul oricui? Uneori refuzul lor este atât de hotărât încât ai crede că le faci cel mai mare rău, făcându-le un mic serviciu, dar sunt capabili să plângă de bucurie, de le-ai făcut, sau de supărare dacă nu li le-ai făcut.
De multe ori, pur şi simplu, simţeam că explodez dacă eram pusă să aştept un singur minut. Azi mă uit la bătrâna noastră, soţul ei a murit de un an, ea de atunci aşteaptă continuu. Este trecută cu mult de şaptezeci de ani, cu toate astea îşi vede de viaţa ei zilnică, calmă şi liniştită, viaţa de azi şi din altă zi. Ce secret deţine?… Cum poate ea ca din nimic să-şi facă o ocupaţie? Este incredibil… Nimeni nu poate şti ce secret deţin bătrânii. Nimeni nu poate aprecia viaţa unui bătrân. Am văzut un film în care un tânăr era zidit într-o cameră, de unde el transmitea diferite mesaje, ştiri, în eter. După un timp, timp care nu era măsurat în ani, l-au scos de acolo şi nu au fost mulţi aceia care să-l declare cu mintea întreagă…

Azi, uitându-mă la acea bătrână cum îşi duce firul zilelor, singură, eram sigură că dacă sănătatea nu-i face probleme, sau nu i se rupe firul vieţii, ar putea transmite dintr-o cameră la fel cu a tânărului, ani de zile… fără efort fizic, dar mai ales psihic. Seninătatea şi naturaleţea cu care îşi ducea zilele mă bătea gândul că dânsa cunoaşte ceva, ceva ce noi nu ştim, ceva ce noi nu înţelegem, şi nici nu avem şanse de a primi vreo explicaţie. Am avut impresia că sănătatea şi bogăţia psihică a acestei femei este superioară lumii înconjurătoare. Dacă acest dar, intuit doar până acum, dar neelucidat până azi, ce-l au bătrânii, l-ar avea şi tinerii sau maturii, oamenii maturi, paradisul nu ar fi o necunoscută pentru muritori.
Generozitatea, purtările unui om bătrân, care este conştient că poate ţie îţi adresează ultimele lui vorbe, ultimele fraze, că în orice moment Doamna îi poate bate la uşă, să-i semneze inventarul, este un lucru fără egal, superior muritorului de rând, care n-a ajuns la această fază. Am văzut mulţi bătrâni, pe unii chiar pe patul de moarte, dar toţi, absolut toţi, nu se prezentau ca nişte oameni încolţiţi, de la care viaţa i-a smuls frâiele, din mâinile lui ci, dimpotrivă, dorinţa lor era ca noi, noi ăştia tineri, noi care nici măcar nu ne prea străduim să-i înţelegem şi suntem acolo din obligaţie, politeţe, să-i înţelegem, să ne străduim să le resorbim ultimele lor cuvinte înţelepte, verificate, pline de adevăr. Adevăr pe care noi nu l-am întâlnit încă, încă nu-l cunoaştem, încă nu l-am intuit. Pe nici unul bătrâneţea nu ne-a captat. Pe bătrâni toţi îi considerăm nişte reduşi, senili, plictisitori, care repetă una şi aceeaşi poveste la infinit, care că uită că au mai spus-o, poate că observă la tine că de câte ori ţi-o spun nu se prinde nimic. Este trist că noi nu am înţeles vorba: Cine n-are bătrâni să-şi cumpere!. Ce să faci, domnule cu ei? De lucru nu sunt buni, nu tac toată ziua, mai au şi reumatism sau alte boli… iar dacă mor… mare-i deranjul… Toate astea sunt adevărate. Dar cel mai adevărat este faptul că puţini sunt acei oameni care se pot lăuda cu mâna pe inimă că au înţeles un bătrân… că au avut disponibilitate faţă de un bătrân… Un bătrân ştia că moare. De unde ştia? Că doar nu i-a sosit vestea cu cecul prin poştă!
Ei bine, un om bătrân, prin ce căi de comunicaţie a putut, şi-a chemat fiecare copil acasă. Bătrânul nu era bolnav. Avusese 12 copii, şase dintre ei trăiau, iar cel mai mare trecuse de 50 de ani. Avea şi el familia lui. Bătrânul i-a transmis fiecărui copil cam ce şi-ar dori să-i aducă, nimicuri: o bere, un pachet de tutun, un briceag ş.a.m.d.
S-au adunat toţi copii lui în viaţă, cu familiile lor, s-au bucurat mult că tatăl lor este sănătos. Cu această ocazie reuşind să se vadă cu toţii, aşa cum nu se întâmplase de foarte multă vreme, trecând şi războiul peste ei.
Familia era întregită, cu fii, fiice şi nepoţi. Chiar şi un strănepot. S-a încins un chef mare. Cu toţii s-au bucurat de bucuria lui şi a celorlalţi. A fost o adunare fericită şi nu mai conteneau cu mulţumirile aduse tatălui, că a avut fericita idee să-i cheme. După festin, bătrânul le-a spus că merge să se odihnească. Fiica lui cea mare – care era doar a lui, cu o altă nevastă – era mai ataşată de tatăl ei, i se confesa totdeauna. Şi acum s-a dus cu el în camera din faţă şi au povestit. La un moment dat a observat că el nu-i mai dă replici la ceea ce-i povestea. S-a aruncat peste el. Era mort. În acel moment a ţipat aşa de tare, că toţi câţi au fost în casă au năvălit „pe ei”. Ţipătul ei sfâşietor era o frază: Tată dragă, tu te duci şi pe mine cui mă laşi!?

A doua spaimă a asistenţei (prima a fost acel ţipăt), tatăl s-a trezit, a deschis ochii şi le-a replicat: Dragii mei, lăsaţi-mă să trec şi acest deal! Şi a închis ochii pentru totdeauna. Nimeni nu făcuse legătura între ce le-a spus tatăl lor de când au sosit şi ultimele lui cuvinte. Atunci când nu a mai fost, şi a trecut un timp, ei au ajuns la concluzia că fiind foarte ocupaţi şi bucuroşi de această întâlnire frumoasă, văzând că bătrânul nu-i suferind, nu i-au acordat nu-ştiu câtă atenţie. Fiind de faţă atât de mulţi – patru generaţii – l-au scăpat din vedere, iar el, gorun bătrân, a savurat şi bucuriile lor şi ale lui, el care ştia că sunt ultimele lui firimituri de viaţă. Toate acestea mi-au trecut prin cap acolo, când o bătrână, care nici nu a înţeles bine cum mă cheamă, care nici nu prea a înţeles bine cu ce mă ocup, m-a poftit lângă ea. M-a omenit, fără să-şi pună problema dacă în acest rest de viaţă mă va mai vedea, dacă eu îi pot fi de vreun folos sau pot să-i fac cândva vreun hatâr. Cu toate astea, ea se purta cu mine de parcă i-ar fi sosit un fiu sau o fiică. Am discutat de parcă toată viaţa ei şi a mea am stat la taclale şi ne-am fi cunoscut de când lumea.
Ce se putea discuta? Aparent, nimicuri! Aparent erau nimicuri, dar încercând să le pătrunzi constatai cu uimire că marile adevăruri ale vieţii şi morţii sunt deja patrimoniul lor, al bătrânilor, şi cei ce trec pe lângă ele, nemaiputându-le desluşi sau observa, sunt nişte orbi ai propriilor vieţi. Aceşti oameni, orbi în viaţă, nu au descoperit nici dragostea, nici fericirea, nici plăcerea şi savurarea zilnică a creşterii unui om, copilul lor, copiii altora. N-au cunoscut nici bogăţia sufletească, rămânând nişte handicapaţi fizic şi psihic ai acestei vieţi. Viaţă pe care ei o parcurg la volanul unei limuzine moderne, nedându-şi seama, că de fapt, ei fug de ei înşişi, de propria lor viaţă. Cine nu se poate bucura de bucuria altuia, nu merită să trăiască. Dar sunt puţini cei care au timp pentru ei, necum şi pentru alţii şi când mai vine şi un bătrân să-şi tălmăcească sensul vieţii, nu merită să-l stimezi? Să-l venerezi? Dar dacă timpul tău nu este timp pentru tine, nu este timp pentru altul… ce demonstraţie mai elocventă doreşti să vezi, că eşti în afara timpului, în afara vieţii, eşti o nulitate, pe care tu singur ţi-ai creat-o sau mai bine zis te-ai anihilat cu propriile-ţi forţe, cu propriile gânduri şi ceea ce ar fi putut fi?…
Sărută-ţi bătrânii ce-i ai şi bucură-te de ei.
– Sanda, îţi mărturisesc că m-a mişcat această problemă relatată de tine, mai ales că acum tineretul se simte încurcat de pensionari, de oameni bătrâni în general, uneori devin nepoliticoşi, chiar vulgari cu ei, cu bătrânii.
Tinerii de azi au atât de puţine cunoştinţe economice, încât ei nu ştiu că fiecare pensionar, pentru cât a muncit, a plătit impozite, pensie, pensie suplimentară şi ar putea avea o pensie de cel puţin patru ori mai mare. Deci, el nu primeşte o POMANĂ de la stat, el şi-a câştigat-o în cei 25-56 de ani de muncă, din valoarea cărora au fost plătite asigurările sociale, CAS-ul de acum. Ehei… ce ştiu ei? Dar trebuie să-ţi spun că nici eu şi nici ziarul nu a abordat constant această problemă, problema senectuţii. Poate acum, prin faptul că mi-ai reîmprospătat gândurile şi la acest capitol, promit să nu-i mai neglijez pe BUNII noştri.