Oricum, îţi mulţumesc pentru atenţionare, dar şi pentru elogiul ce le-ai adus celor ce ne-au dat viaţă şi ne-au îngrijit ca noi să fim OAMENI! Încă o dată, îţi mulţumesc!
– Cu plăcere. La bună vedere, întrucât şi eu trebuie să debarc la treburile mele cotidiene, aşa că vă părăsesc! Sanda plecă.
– La bună vedere!
Ce chestie, domnule! Până acu’ nu l-a interesat nici o fată, în mod deosebit, dar de fiecare dată când se întâlneşte cu ea parcă ceva se schimbă în el şi acest mod direct de a povesti al Sandei: parcă s-ar cunoaşte de când lumea îi place. Când este lângă ea, timpul nu are valoare. Timpul se opreşte în loc şi el se simte într-o atmosferă protejată. Poftim, acum vorbeşte şi prostii. În loc s-o protejeze el pe această domnişoară, uite acum el se simte protejat. O întrebare îi paraliză gândurile – Oare mă îndrăgostesc? Doamne, oare te poţi îndrăgosti fără să ştii? Sau fără să vrei? Cum, dragostea este împotriva firii?!
El, niciodată, nu s-a gândit să se îndrăgostească. Şi apoi, un ziarist are o singură dragoste, GAZETA. El n-o poate trăda, îşi iubea meseria. Este cea mai incitantă dintre toate meseriile, îţi oferă atât Edenul cât şi Purgatoriul. Eşti de foarte multe ori un CINEVA, şi de mai multe ori un NIMIC, ros de toţi. Dar asta este meseria de ziarist, meserie care are doar o singură stare, starea de VEGHE, celelalte se estompează la un ziarist bun.
Ştiind toate astea, oare nu ar fi cazul să ne întoarcem la meserie, să ne adunăm ideile, înscrierea în pagină, compunerea şpaltului? Ce mai, de lucru nu se putea plânge Sebi. Se cufundă în teancul de scrisori, răspunsuri, replici, dreptul la replici, anunţuri şi… şi…
Dintr-o dată, Sebi începe să râdă. Într-un plic, un tânăr îi scria:
Domnule redactor. Vă rog frumos să publicaţi aceste rânduri. Ştiu că sunt un caraghios, dar EA nu mă crede, dacă nu vede scris, şi nici nu pot să-i spun, că nu-mi permite să mă apropii de ea!
Şi completă: M-am uitat la ochii ei. Erau negri. Cine nu ştie ce sunt nişte ochi şi, mai mult, dacă sunt şi negri. Unii zic că ei au puterea de-a hipnotiza. Alţii, dar ca ochii negri nu-s. Şi cu toate astea aş putea spune că sunt inimitabili, unici. Ochii ei sunt altceva, cu totul şi cu totul altceva. Ei sunt o balanţă ce cântăresc sufletele şi minţile. În liniştea lor mă scaldă şi pe mine. Şi ce voi putea da, ce voi putea lua? De ce mi se pun asemenea întrebări? De ce am asemenea stări, stări care scot omul din vadul normal, obişnuit al vieţii tihnite şi liniştite, fără gânduri neîmplinite? Niciodată în lumina lor, lumina ochilor negri, nu-ţi poţi da seama când ai făcut bine şi când faci rău. Nu te încurajează, te pierd, te fură, te lasă în bezna incertitudinilor. Cântarul lor te balansează continuu, creându-ţi acea stare de nelinişte, de neîmplinire. Simţi că această balansare continuă îţi face rău. Nu-ţi permite să ai viaţa ta. Ei nu-ţi spun să te apropii, nu te opresc dacă pleci, dar de scăpat nu poţi scăpa de ei.
Domnule redactor, aceasta e problema şi vă rog s-o publicaţi. Persoana respectivă ştie despre cine-i vorba…
Cu stimă şi simpatie, Aron

Aceste rânduri l-au făcut pe Sebi să râdă cu poftă, cu gândul la Caragiale… la… Căldură mare.

Luând altă scrisoare, lui Sebi i se pare cunoscut scrisul, se uită la semnătură şi văzu că semnează profesorul de română, acea rudenie cu Simion, eroul întâmplării petrecută în acel sat de mineri. Povestirea era interesantă, fiind vorba despre o întâmplare cu mineriţe. Ei bine, despre asta chiar nu a mai scris nimeni. Nu cred că nu va avea succes, aşa că o să-i dăm drumul povestirii domnului profesor:
O fiinţă… O fiinţă care îi neliniştea pe mulţi era… ANA Zaha. Avea treizeci de ani, avea un copil al cărui tată nimeni nu-l cunoştea şi ea… ea era de-o frumuseţe răpitoare… Nu era măritată… iar dacă nu ar fi avut copilul… copil care-i semăna ei, lumea ar fi fost tentată să creadă că-i bolnavă… bolnavă ca femeie… de nu se poate căsători! Dar aşa, lumea ce să zică? Şi mai ales că ea nu era fitecine. Ea era miner, şef de echipă. Bătea şuleana (găuri de mină bătute manual) de jos în sus, cum puţini se pot lăuda că o fac… şi vorba aia… de sub mâna ei au ieşit destui mineri şi ajutori de mineri. Unii dintre ei au început s-o curteze… Alţii, mai „iuţi”, au încercat s-o posede… dar, cu toţii, după aceste „încercări, grăbiţi, căutau un alt şef de echipă… Nu spuneau nimănui de ce… dar se schimbau… Realitatea era că pentru un om, un bărbat sănătos, era un chin să lucreze alături de ea, opt ore… Punerea armăturilor, atunci când trebuie să stai nas în nas cu ortacul… găurirea frontului, încărcatul, cu sutele lui de aplecări peste şaitroc… În loc s-o brutalizeze… îi dădeau în vileag feminitatea. Tot timpul nu-ţi puteai lua ochii de la ea. Parcă însăşi lumina venea de la ea… şi, vai, greu le-a mai fost acelora care, trup lângă trupul ei… ridicau vagonetele deraiate… sau ţineau cu spatele burlanele de aeraj… şi cu nasurile în salopeta ei, lucrau cot la cot… de-ţi venea s-o „tragi” toată pe nas. Şi când te gândeşti că, săracul OM, cu atâtea pe cap, mai trebuia să respecte şi N.T.S.-ul! Cu toate astea, Ana era un adevărat tovarăş, un om deosebit… era un ORTAC adevărat. Nu puţine au fost cazurile când datorită „nasului” ei, sau a inteligenţei ei native, a retras oamenii la timp din locuri periculoase, astfel evitând accidentele. Avea la activ 12 ani de mină şi nu avusese nici un accident, nici ea, dar nici echipele conduse de ea. Ceea ce „şchiopăta” la ea erau studiile… nu avea nici măcar şcoala primară… dar, oare, în această privinţă, care miner o întrecea? Oamenii se făceau mineri cam pentru acelaşi motiv… adică pe motiv că studiile nu-i prea dădeau afară din casă…
Şefi de echipă – femei erau vreo şase. Au putut rezista numai acele femei mineri, care erau cu mult mai bune ca ori care dintre bărbaţi… şi dintre toate mineriţele, ea era cea mai bună. Câştiga bine, şi-şi făcuse casă, ea singură, ea şi copilul ei. Nu puţini erau acei care şi-ar fi dorit-o de soaţă… Dar viaţa mergea înainte, cu problemele ei, rezolvate sau nerezolvate… uneori şi cu ciudăţeniile ei.
Într-o zi, inspectând fronturile de lucru, şeful de sector şi cu maistrul miner se adresează minerilor:
– Noroc bun! „Faceţi ţigară”! Am să vă dau o veste!
– Bună ori rea?
– Bună.
– Atunci, spune-o!
– Ană! Am primit ordin, ca de la întâi, toate femeile să fie scoase din subteran, să vă dăm de lucru afară… la suprafaţă. Deci, de pe întâi, nu vor mai fi femei în mină…

Noi v-am fi scos imediat, dar măsurişul nu este gata şi v-o spun pe cea dreaptă, nu am găsit încă alţi şefi de echipă la fel de buni ca voi, şefi care să vă poată înlocui pe toate. Ce zici?
– Eu… Eu ce să zic? Dacă-i ordin…
Discuţia a mai continuat cu diferite date profesionale. Despre scoaterea femeilor la suprafaţă nu s-a mai discutat. Până la măsuriş, mai erau zece zile. Cu „înaintarea stăteau bine. Sperau să ia tariful trei, ceea ce însemna aproape dublul salariului de bază. Ce o necăjea pe Ana, era faptul că nu „vedea” cam ce serviciu o să primească „afară”. Ca să fii miner, afară nu-i unde… Serviciul de birou… nu era de ea. Acest gând o zgândărea toată ziua. Ea mai avea de crescut un copil. Cele zece zile au trecut. S-au găsit şi acei şefi de echipă care vor înlocui mineriţele. Toate şase au fost chemate la birou. Şeful de sector le-a explicat cu nişte cuvinte, cât de calde cu putinţă, cum că ele fiind foştii mineri de frunte ai exploatării – două dintre ele de cinci ani consecutiv aveau fotografiile pe panoul de onoare – care au pus serios umărul la realizarea planului. Toată lumea-şi exprima regretul pentru această „despărţire”, dictată de forţe independente de voinţa lui. La şedinţa cu conducerea minei şi a sectoarelor, nu prea s-au găsit locuri bune de muncă ce i-ar fi putut fi oferite ei, dată fiind slaba pregătire şcolară. Aşa că, de salariu de miner, nici nu mai putea fi vorba. Primeau nişte salarii de regie, ca nişte necalificaţi… În acest fel, ultimele şefe de echipă mineri-femei, au fost scoase din mină. Sexul frumos neavând voie să mai intre în mină. Toate au primit servicii pe afară. Ana a primit serviciu la buraj. Ea, cel mai bun şef de echipă… cu carnet de artificier… acum făcea… BURAJ… Toată ziua frământa lutul, cu cizmele sau cu mâna. De atunci au trecut douăzeci de ani. Ana tot nemăritată-i şi tot la buraj lucrează. De aici o să iasă la pensie. Câteodată, când frământa acel pământ galben, se gândea că tot atât de frământată era şi viaţa ei…
De aflat, nimeni nu a aflat cu cine avea copilul, dar de povestit, a povestit cum l-a făcut.
Pe atunci avea 19 ani, în spatele casei era livada… S-a dat prima coasă, mireasma fânului cosit o îmbăta. De fapt, era cam nervoasă şi simţea nevoia să iasă afară, la aer… Era sâmbătă… Era seară… După ce a fost la biserică, nu a stat, ca de obicei, cu fetele la poveşti sau să meargă la film, ci a venit direct acasă. Era tulburată. Tot timpul, de cum plecase de acasă… în biserică, pe drumul de întoarcere, simţea… că cineva… cineva …o urmăreşte… De câteva ori s-a întors brusc, dar de văzut, nu a văzut pe nimeni. Cu toate astea senzaţia că este urmărită nu o părăsea deloc. Parcă cineva o adulmeca. Acest lucru a răscolit-o, a surescitat-o. A ajuns acasă. S-a schimbat. aceeaşi senzaţie. A ieşit în livadă, s-a plimbat. În spatele şurii a auzit un zgomot. Deci, acolo se ascundea? Mergea întins spre locul respectiv… cu gândul să-l înveţe minte… În momentul când a trecut de colţul şurii, din spate… cineva a prins-o strâns. A răsucit-o, a sărutat-o, ea nemaiputând face nimic… nici cel mai mic gest. Când i-a văzut ochii, ochii lui flămânzi şi-a dat seama că el este la fel de puternic… dacă nu şi mai puternic… decât ea. Totul s-a petrecut în linişte, cu dorinţa amândoura.
El i-a spus doar atât:
– Şi mâine la ceasul ăsta…
Şi aşa a fost şi a doua zi. La plecare el i-a spus că nu mai vine.
– De ce?