– Mă însor…
Ceea ce s-a rupt în sufletul ei din acel moment a făcut-o ca niciodată să nu mai poată suporta nici un alt bărbat lângă ea. Oamenii, auzind această poveste, au presupus pe unul, pe altul… Dar povestea şi sufletul Anei au rămas încurcate pentru toată viaţa!
Citind povestea Anei, Sebi se gândea la felul cum, în timp, se schimbă sufletele oamenilor, dar parcă nu există timp în care să nu existe şi suferinţă, ăsta este destinul omului, o suferinţă perpetuă, cu foarte scurte sclipiri de bucurie, dintre care cele mai multe zâmbete ne oferă copiii, soneriile vieţii. În ton cu toanele destinului, citi o scrisoare de la un om lovit de soartă. Lovitură primită nu numai materialiceşte, ci şi zdruncinat psihic, care scria:
„După un şir întreg de suferinţe, neîmpliniri şi alte „realităţi trăite pentru prima oară, m-am gândit şi eu la Dumnezeu, la pocăinţă. Am făcut acest lucru convins fiind că numai aşa o să pot atrage bunăvoinţa Mântuitorului Suprem asupra casei mele şi numai aşa vom putea răsufla şi noi, dintre atâtea necazuri şi neîmpliniri, neajunsuri, rămânând de decis doar forma care „s-o îmbrace” această pocăinţă şi mulţumire faţă de Dumnezeu.
Poate că atunci, dacă cineva mi-ar fi spus orice, pe această temă, eram capabil să-i urmez sfatul, în forma în care vedea el lucrurile acestea, sau dacă nevastă-mea ar fi insistat ca de sărbători să frecventăm biserica, aş fi făcut-o cu plăcere şi dăruire, mai ales că în oraşul nostru există o biserică construită din banii şi cu munca minerilor. Despre ea se spune că ar fi singura de acest fel din ţară. Dar, aşa cum se întâmplă uneori, aştepţi una şi ţi se oferă alta. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Este cunoscut că, atunci când un om doreşte să se pocăiască, să-şi dedice toată viaţa şi activitatea sa credinţei, va realiza o oarecare rupere de realitate, de viaţa zilnică. Această rupere este mai observabilă, sau mai puţin, de către societate. Totuşi, omul având preocupări de suflet, de credinţă, devine mai abstinent, unii mai „lasă” şi din mâncare, sau au şi alte forme de reţinere, există chiar o „repulsie” faţă de cele lumeşti. Cam în această stare eram şi eu şi pot să vă mărturisesc că de la o ultimă întâlnire avută cu un prieten, căruia m-am destăinuit, nu m-am atins de nevastă…. Într-o după masă, nevastă-mea plecă să facă baie. Eu, cu „ale mele”, rămăsesem singur. În acel moment cineva sună la uşă. Ca un somnambul, mă duc să deschid. Mă uitam la pragul uşii şi nu la persoanele care au venit. În prag am văzut un „picioruş” mic, picior frumos de damă şi în spatele ei doi pantofi de bărbat. În semi-amorţeala mea am „realizat” că sunt o pereche şi atunci mi-am ridicat privirea, să văd cine-s posesorii pantofilor şi ai picioarelor!
Era o femeie, o femeie frumoasă, elegantă, cu gura ca o cireaşă şi cu nişte ochi şăgalnici, iar în spatele ei, un tânăr care se vedea că nu era din „grup. Femeia avea un păr superb, dat pe spate, cu ochii ei şăgalnici, s-a apropiat de capul meu… Cred ca jumătăţile de cireaşă au şi rostit ceva… În schimb, în mine am simţit o forţă lăuntrică, forţă care m-a făcut să mă retrag… Ochii şăgalnici şi posesoarea lor „au luat” această retragere ca pe o invitaţie şi „s-au împins” în apartament. Pe bărbat l-a lăsat afară şi tot ea, a închis uşa.

Cireaşa vorbea tot timpul… dar lucru foarte ciudat… parcă vorbea în of-uri… în spasme şi se tot apropia de mine… eu, mergând înainte… cu spatele…
Vorbirea ei îmi aducea aminte de un act erotic, de o pasiune deosebită… Eu nu făceam altceva decât să urmăresc, fascinat, formele pe care le lua „cireaşa, atunci când vorbea despre suflet, credinţă, lumea de apoi…
Ce lume de apoi?… Când acum, aici, „ispita” era lângă mine şi nevasta-i goală în baie!…
Ne-am aşezat… Eu aproape ca un butuc, „cireaşa” cu o degajare deosebită, aranjându-şi, sau mai bine spus, deranjându-şi faldurile fustei… Uitându-mă la picioarele ei, picioare care pentru mine începuseră să nu mai aibă nici un secret, mă gândeam că poate nici nu mai văzusem aşa picioare frumoase, sau dacă le-am văzut, eram cu nevastă-mea şi nu le-am putut „savura” mai mult timp… Mă simţeam rău, era un rău care nu depindea de mine, un rău care se lupta să scoată din mine o accepţiune totală de jertfire pe altarul credinţei şi între o ispită, ispita care era în faţa mea, care nu mă lăsa să mă gândesc la altceva, decât la frumuseţea ei, la carnaţia ei, la viaţa care emana din frumuseţea trupului ei de femeie, această femeie care-mi vorbea de „lumea de apoi”!… şi trupul meu… care se zbătea între aceste două incompatibilităţi….
– Gicule!… Cine a venit? se face auzită vocea nevestei din baie.
– Dracul… mamă… dracul în persoană!
– „Cireşica” a sărit în sus, m-a ameninţat cu „focul gheenei”, a mai recitat ceva articole din „Biblia cu trimiteri”, şi mi-a izbit uşa… cu forţa celui… despre care pomeneam nevestei că venise…
Dragă domnule redactor, din acel moment am devenit mai susceptibil, mă îndoiesc de orice şi în primul rând de mine… Caut în viaţa mea… în cea a mamei mele… să văd dacă a existat ceva?… Ceva, ce m-ar putea îndepărta de la cele bune… de la Dumnezeu. Vremurile… aceste lucruri care se întâmplă fără să aibă nici o justificare, comportamentul de acum al oamenilor, faptul că eram gata să mă pocăiesc, în momentul în care, în casă, mi-a intrat „o pocăită” care mi-a rupt trupul şi mi-a abătut sufletul.
Dacă aceste lucruri nu sunt semne, ele sunt măcar o sursă de meditaţie pentru oricine”

Era imposibil ca în această perioadă, gândi Sebi, să nu apară şi ceva tipic pentru tranziţie, o aderare şi a Occidentului la noi, nu numai noi să dorim a intra în Europa, şi ea ne trimite mesagerii ei, şi de regulă aceştia sunt refulaţii tuturor. Dar, să dăm curs întâmplării trimise de un tip care se doreşte anonim.
„Mircea s-a întâlnit cu Gore, un fost coleg, care după revoluţie a plecat din ţară. După poveştile de rigoare, după două-trei beri, neapărat la „badoc”, am ieşit din unul dintre numeroasele localuri de „consum” apărute ca ciupercile după ploaie, şi ne plimbam continuându-ne poveştile de altădată, şi unele de acum.
În faţa unei clădiri, mai altfel ca celelalte, „de serie”, Gore observa:
– Domnule, ce construcţie, parcă ar fi din secolul XXI.

– Din câte vezi, există încă din acest secol, dar prin ceea ce se lucrează în ea este într-adevăr în avangarda viitorului. Dar nu ştiu de ce te minunezi atât, clădirea era şi când ai plecat tu din ţară.
– Tot ce se poate, dar sunt sigur că n-am umblat pe aici. Dar, de fapt, ce se lucrează în interior?
– Hm. Precis, ce fac domniile lor acolo, habar n-am. Profilul profesiei mele n-are tangenţă cu ei. Tot ce ştiu este că lucrează la tehnologiile viitorului în minerit.
– Şi asta de unde-ai aflat?
– Ce copil eşti. Păi, un institut de cercetări cu ce se poate ocupa? În plus, o fostă colegă de liceu, o tipă pe cinste, de altfel, e şef de laborator la cercetări miniere.
– Cum domnule, e femeie şi e şef de laborator în minerit?
– Închipuie-ţi…
– Grozavă chestie…
– Aşa am zis şi eu, mai ales că printre subordonaţii ei am şi alţi colegi de liceu şi, după câte se ştie în profilul lor, se cam spun lucrurilor pe nume.
– Extraordinar…
– Nu numai că-i o femeie frumoasă, dar şi o foarte bună profesionistă şi, poate nu-i lipsit de importanţă, şi o foarte bună gospodină. După câte-ţi dai seama are o minte brici, altfel, în sectorul minier nu faci purici.
– Măi Mircea, să ai tu aşa o colegă grozavă şi mie nu mi-ai făcut cunoştinţă cu ea! Ori poate crezi că eu n-am dreptul să cunosc un om aşa de deosebit cum este această colegă a ta?
– Dacă ţi-am spus că-i o foarte bună familistă, poate am uitat să completez că-i şi o mamă desăvârşită, probabil că ţi-a mai rămas să te uiţi la fotografie, altfel ce-ar mai fi de făcut?
– Fii serios, Mircea. Ori ce om îşi are preţul. Chiar te îndoieşti de şarmul meu?
– Gore, nu cred că discuţia noastră se va transforma în copilăroasa întrebare: „Tu ştii cine-s eu”, dar continuând în această manieră, să discutăm despre o persoană onorabilă ca despre o târfă oarecare, îmi jigneşti colega şi, implicit, pe mine, de aceea discuţiile pe această temă propun să nu le mai continuăm.
– Nu am intenţionat acest lucru dar tu, ca fost prieten, credeam că-mi eşti şi acum, nu poţi să-mi faci cunoştinţă cu ea?
– Dacă vrei, o să-i spun, şi cred că n-o să fie nici o problemă.
– Ei, vezi că se poate ajunge şi la relaţii mai amabile? Şi cum propui să procedăm?
– Pentru treaba asta este suficient să vii mâine la poarta institutului.
– Bine, acum te las şi ne întâlnim mâine la… la câte?
– La ora trei…
– S-a făcut. Pe mâine la trei, pe mâine iubitule! Şi Gore îşi văzu de drum.
– La revedere… Mircea a rămas pe gânduri la felul cum Gore a deviat banalele discuţii de la bere la … Ana. Se simţea jenat de târguirea colegei şi ce impresie îşi va face ea la aflarea „înţelegerii” dintre el şi Gore.