El încercând să-i prezinte un „cap în cercetare, i-a prezentat o vampă în devenire. Mare serviciu i-a făcut prin această denigrare! Cine dracu’ mi l-a scos şi pe ăsta în cale? Până în ‘89 era un inginer, destul de bun profesionist. După revoluţie s-a plimbat prin toată lumea şi cine ştie ce hram mai poartă acum, după ce s-a reîntors. Nici nu l-am întrebat cu ce se ocupă, a venit definitiv acasă, ceea ce eu nu cred. Mă rog, în jurul lui circulă tot feluri de zvonuri. Unele cred că nu-s numai zvonuri: că are dolari suficienţi să pornească o afacere în stil mare. Prost n-a fost el, m-a chestionat pe mine şi colegii mei şi despre el n-a scăpat o vorbă, cu toate că se ştie cu câtă plăcere povestesc „plecaţii” că-s „aranjaţi bine”, chiar dacă n-au nimic în plus, în dolari, mai mult decât ar fi avut acasă. Apoi, aerul acela de-a te privi de sus, ca un mare BOSS, şi el săracul nu şi-a făcut meseria în Vest numai ca măturător sau spălător de vase. Grasă ofertă, dacă a putut prinde un post de menajer şi alte asemenea „delicatese”. În schimb, ei aveau bani. Bani care nu proveneau din umilitoarea ocupaţie ce-a dobândit-o în Occident, ci din diferenţa ce reieşea din schimbul valutei cu un leu devalorizat. Ei bine, tipul ăsta avea alt comportament. Se diferenţia de cei care erau „Fală Goală”, era discret. Trebuia să-mi dau seama mai devreme! Oricum, el m-a servit cu o bere la cutie (trecem peste faptul că domnul chelner nu s-a omorât să şteargă praful de pe ea, şi mi-era scârbă să pun buzele pe aluminiul acela rece) şi m-a îndatorat să i-o prezint pe Ana. Nu-i cunosc intenţiile, dar Ana a cunoscut destui tipi „grozavi” şi i-a pus pe fiecare acolo unde trebuie, cu toate acestea aveam aceleaşi sentimente care, probabil, le-a avut şi Iuda când l-a vândut pe Cristos. Am plecat spre casă şi după ce mi-am văzut familia, m-am „afundat în problemele mele. Pe la şase, după amiaza, am primit un telefon. Era Gore, care mă anunţa „cu regret”, că după consultarea agendei, a constatat că la ora când ar fi trebuit să ne întâlnim, era ocupat. În acest caz, cu regret, dar rămâne pe altădată. Sincer să fiu, m-am bucurat şi m-am simţit absolvit de toate lucrurile de care m-am lăsat „dus” de trombonul lui Gore. Acum nu mai eram obligat să le fac. Problema a căzut şi, de acum, eu pot anula telefonic orice. Mi-am revenit total şi mă simţeam împăcat. Câte remuşcări mi-am făcut promiţând întâlniri, fără s-o consult şi pe Ana.
Pur şi simplu am uitat de toate problemele şi am fost stupefiat când a doua zi, la ieşirea de la serviciu, mă aştepta un BMW în care era Gore.
– Salut, Mircea!
– Salut. Ce mai faci?
– Păi, cu problema ce te-am rugat. Acum mi-am găsit o brumă de timp şi am venit dacă se poate să nu pierd ocazia … cu Ana… ştii tu.
– A, da, de ce nu? dar până ies ei mai sunt vreo 50 de minute.
– Eşti invitatul meu la o cafea.
– După amabila invitaţie am plecat să aşteptăm ieşirea personalului la poarta institutului. Era fără zece şi cei „harnici erau deja la poartă. Văd un coleg de-al Anei.
– Bună Nae, Ana mai lucrează sau iese şi ea? Omul se uita la mine ca la un extraterestru.
– Măi, Mirceo, tu nu ştii nimic, ori te prefaci?
– Ce ar trebui să ştiu şi nu ştiu?
– Ana a dispărut!

– Nae, ce vezi tu la mine de mă crezi un imbecil? Ce-ţi veni să-mi torni prostia asta? Dacă te-am supărat cu ceva, spune-mi omule, nu-mi turna gogoşi. Dacă mi-ar fi spus cineva că a dispărut institutul, era mai credibil decât ce încerci tu să-mi bagi pe gât. A dispărut Ana! Ţi s-a dus Doxa de acasă?
– Ia-o cum vrei tu, dar tot ce se ştie este că: un BMW nou, cu număr de Austria, a aşteptat-o la poartă. A schimbat câteva vorbe cu şoferul, după care s-a urcat în maşină şi au dispărut. Când au sesizat că nu este nici acasă, nici la serviciu, deci e dispărută sau răpită, s-au informat organele abilitate şi aşteptăm.
Mă simţeam de parcă mi-ar fi căzut o macara în cap. De mine m-aş fi îndoit, dar de Ana, nu. Ce-i de făcut?
– Nae, te las, cu regretul că se petrec astfel de lucruri.
– Nu-i vina noastră că s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu Ana.
– Îţi zic la revedere!
– La revedere, şi am plecat să-i duc vestea lui Gore. Pe porţiunea de întoarcere, mă gândeam la toate variantele posibile ale acestei poveşti incredibile. Mă gândeam şi la posibilitatea ca ea să fi „jucat pe două „fronturi, dar, câte nu mi-au trecut prin cap, şi, în final, îmi căutam să-mi cazez Eul în întâlnirile cu ea, cam cât de inferior m-ar fi putut considera ea, dacă a jucat pe două piste şi noi, tolomacii, nici nu ne-am dat seama.
Crude aceste momente de adevăr, dar în acest caz, asta am fost toţi. Om mai vedea. Am ajuns în parcare, care „gemea” de Dacii, dar nici un BMW. Fac un tur al parcării şi Gore nu-i. Pur şi simplu a plecat fără să spună o vorbă. Gândeşti că pentru mine a venit, nu pentru el. Ce să-i faci, maniere din apus, sau o fi făcut cine ştie ce achiziţie şi-l incomodam în „afaceri”. Mai bine aşa. Mă întorc acasă cu autobuzul. Îmi puneam întrebarea dacă soţia e acasă şi-mi cere să-i spun dacă o iubesc, pe ea sau pe Ana? Nu-mi pot imagina ce răspuns i-aş fi dat, dacă ea m-ar fi întrebat aceasta. iar eu de două zile umblam după Ana, mă frământau problemele ce ea le are, şi tot din cauza ei nu prea stau pe acasă. Mă bătea gândul să pun mâna pe o sticlă de tărie. Când am prins-o în mână, răceala sticlei m-a trezit. De fapt, ce fac? A dispărut Ana şi mă pierd eu? Există şi alte soluţii. Mi-am amintit că Mărginean răspunde din partea SRI-ului de institut, vechi „combatant” în instituţie, nu i-am cerut niciodată nimic, cu atât mai mult că ni s-a prelucrat şi nouă ce este SECRETUL, indicativul CONFIDENŢIAL, dar acum era vorba de Ana.
Nu i-am pretins nimic până acum şi nici acum nu-l voi deranja în problemele de serviciu, ci doar ca o persoană particulară, despre care el crede că nu are nimic special, dar Mărgineanu în postura în care se află poate fi înaintea poliţiei cu informaţiile şi el asta doreşte. Ce-o să creadă Mărginean? Creadă ce-o vrea, dar să-mi spună ce-i cu Ana, că eu de când am povestit cu Gore, am sentimentul vinovăţiei de câte ori vine vorba despre ea. Sună…
– Scuză-mă te rog, dar n-am ştiu la cine să mă adresez şi de aceea te deranjez pe tine. Spune-mi, ştii ceva de Ana?
– A… Mircea… Bună, domnule. Ce mai faci? Mult te-ai gândit până să mai suni. E drept că prietenul la nevoie se cunoaşte, dar nici aşa. Ştii ceva? Ce faci acum?

– Păi… vorbesc cu tine…
– Te-am întrebat dacă n-ai vreo treabă urgentă?
– O… nu… nu, nu, n-am nici o treabă mai urgentă ca asta.
– Bine. Atunci, deplasează-te până aici şi-om discuta problema.
– Bine. Bine, vin. Şi am plecat. Omul păstra discreţia ca pe vremuri.
– Bună, Mărginene.
– Bună iubitule (pe vremea aceea nu aveam în ţară homosexuali declaraţi), dar ce-ai luat mina aceasta de câine spăşit?
– Sunt foarte încurcat, lezat în Eul meu, total demoralizat… Ştii… Ana…
– Eu să nu ştiu? sincer să fiu, în timpurile alea, toţi cunoscuţii, neamurile şi prietenii ne-am pus întrebarea: de ce Mircea nu s-a căsătorit cu Ana? şi crede-mă că încă nu am găsit un răspuns plauzibil.
– Nici eu, dar asta e.
– Bine, acum spune-mi ce vrei de la mine, că doar n-ai venit să vezi cum îmi ies firele albe.
– Mi-e jenă că numai cu asemenea probleme vin, dar m-am sfătuit cu unul, cu altul, şi asta a fost unica soluţie… să te văd… de fapt să te rog… mi-e penibil deja… ştii cum e…
– Lasă, lasă, nu-ţi mai pune cenuşă în cap. Nici eu şi nici alţii nu-s mai buni. Trist e că trebuie să se întâmple evenimente majore ca să ne găsim puţin timp să mai vizităm un prieten. În numele tinereţii noastre apuse, ar trebui ca prietenii să se mai viziteze pentru a menţine prietenia la un nivel acceptabil. Dar să-ţi descreţesc fruntea ori poate să ţi-o încreţesc, că, sincer să fiu, nu ştiu ce efect vor avea ştirile ce ţi le voi da. În primul rând, trebuie să-ţi spun că Ana e liberă şi-i acasă!
– Daa! şi cu toată bucuria s-a simţit frustrat că pentru o veste pe care probabil acum o ştie toată lumea, a apelat la Mărginean.
– Te văd căzut pe gânduri. Ştii ce a pătimit?
– A PĂTIMIT?!
– Cu mare regret, trebuie să-ţi spun că a fost deosebit de umilită, de fapt ce să mai lungesc vorba, „ei” au găsit-o şi i-au arestat pe toţi!
– Moravuri! Poliţie de moravuri, Ana arestată, dosar… şi Mircea îşi schimbă culoarea feţei în aşa hal că Mărginean a trebuit să-şi întrebuinţeze cunoştinţele pentru a-l aduce la „parametrii normali”.
– Ce ai domnule, mă pui pe gânduri! Când mi-ai telefonat am crezut că tu ştii deja că ea era în colimatorul SRI-ului.
– SRI-ului…
– Mirce, să nu mai faci figura, că nu mai scapi aşa uşor. Tu chiar nu ştiai că ea lucra cu documente confidenţiale şi alea le păzim noi? Dacă vrei îţi dau declaraţia ei s-o citeşti, dar te rog să ai grijă cum te porţi, că prea te afectează chestiile astea despre Ana.
– Ai dreptate, m-au marcat aceste întâmplări bizare în jurul acestei femei, pe care am iubit-o cândva, dar mă ştii că sunt om raţional, aşa că nu cred să-ţi mai creez probleme.
– Bine domnule. Poftim declaraţia şi citeşte-o în linişte. Eu ies puţin. Am luat hârtia cu o emoţie nedisimulată şi am citit următoarele:
„Declaraţie
Subsemnata (sau infractoarea) Ana P. cu domiciliul în……….. str……..nr……prin prezenta, declar următoarele: