„Dragă Ana
Nu îmi permit să cred că durerea ce-ţi apasă sufletul, necazurile şi umilinţa care nu te-au ocolit ţi le voi spulbera eu şi nici măcar că ţi le-aş putea uşura dar, în virtutea fostei noastre iubiri, consider că ar fi îngrozitor dacă nu te-aş asigura de faptul că suferinţa ta este şi a mea şi sunt cu toată fiinţa alături de tine în aceste momente.
De cumva toate acestea ţi se vor părea banale, te rog să mă crezi că dacă această epistolă nu-ţi poate aduce mângâiere, măcar să te abată puţin de la gândurile care-ţi apasă fiinţa nepermiţându-ţi să te gândeşti şi la acei care, sub o formă sau alta, sunt alături de tine şi, n-aş exagera, suferă alături de tine. Gândurile care te apasă sunt ca o haină jegoasă ce te scârbeşte, dar n-o poţi arunca de pe tine în plină stradă, spunându-ţi că, de fapt, în lume n-a domnit niciodată fericirea întrucât de când se ştie lumea, lume, doar 187 de ani n-au fost războaie, în rest, într-o parte sau alta a pământului, erau împilări, vărsare de sânge, suferinţă. Aşa cum spunea Gerula: „noi nu ştim să ne bucurăm pentru că, în permanenţă suntem agresaţi de nefericire”. Aş putea spune că, pregătindu-ne de viaţă, noi trebuie să ne pregătim de suferinţă, care-i oceanul vieţii şi nu de fericire, care-i picătura. Dacă tu consimţi la asta, că întotdeauna ai fost cineva pentru mine, te rog să înţelegi acum că fără să împărţim suferinţa ta, fiindcă o parte din ea mă mistuie şi pe mine, dar în postura în care mă aflu, nu am dreptul să mă bat pentru tine. Lasă-mă să-mi iau acest drept! Acum fără a înţelege ca pe-o aluzie, mă gândesc mai mult la tine decât la propria soţie. Ana, te rog nu te autoflagela în propria suferinţă, ai suferit destul şi aşa, fii tu însăţi, femeia admirată şi îndrăgită de toată lumea. Punându-ţi „cenuşă în cap” vei da apă la moara clevetitorilor. Fii alături de cei care te preţuiesc cu adevărat. Revino! Te aşteptăm! Mircea”.
Ce se mai poate spune după aceasta? Puţine. Ce căuta Gore în România? Gore era spion şi era interesat de temele de cercetare ale Anei. Venind în ţară, el n-a uitat-o pe frumuseţea liceului, pe Ana, care-i făcuse un afront pe când era elev. În tembelismul lui, nu numai că n-a uitat micul incident, dar nutrea o răzbunare pe măsura „personalităţii” sale jignite.
În această răzbunare sau distracţie, cum o concepea el, nu îi trecea prin cap că fosta fetiţă de liceu, era de fapt chiar persoana care el trebuia s-o racoleze ca spion. Din discuţiile purtate cu Mircea a reieşit grozăvia faptei, dorind mai întâi să-şi satisfacă poftele şi după aceea misiunea. Cei care-l plăteau, ştiindu-l încă labil şi cu elemente de infatuare nestăpânită îl urmăreau pas cu pas. Văzându-şi misiunea în pericol şi interesele fiind prea mari ca să fie dejucat proiectul lor, printr-un telefon anonim au anunţat ce se petrece în apartamentul de pe strada Nuferilor, indicând şi elemente de identificare a autorilor. Aşa se face că ei au fost prinşi de poliţia de moravuri. Această fază fiind încheiată, a fost trimisă o altă echipă de spioni care, de data asta, cuprindea chiar un fost coleg de studenţie al Anei, un fost Don Juan al facultăţii, tânăr, frumos, care chiar a flirtat cândva cu ea. Numai că nerăbdarea în a obţine datele necesare stăpânilor i-a făcut să se dea de gol mai repede decât se aşteptau. Această dejucare a planurilor spionilor a avut o coloratură aparte. Soţului Anei, care după cum ştiţi era destul de gelos, în urma acestor lucruri în care era inclusă şi Ana, a pedepsit-o pe aceasta cu vreo două săptămâni de muţenie.

După ce s-a convins că nu s-a întâmplat nimic între soţia lui şi idioţii aceia s-a decis s-o aştepte şi să ia masa împreună la un restaurant, că har Domnului e plină lumea de ele. Şi el s-a dus să o ia de la poarta institutului, numai că a ajuns puţin mai târziu şi deja, fostul coleg şi actualul spion, a intrat în discuţii cu Ana. Cum îl ştia din facultate, cunoscând şi pasiunea lui pentru Ana, ştiind că a părăsit ţara l-a anunţat pe Mărginean, care i-a luat ca din oală. Din mărturisirile lor am înţeles cum de au fost prinşi ceilalţi doi şi care era scopul misiunii lor în România.
Din toată această poveste care a avut-o în centrul ei pe Ana, cel mai şifonat a ieşit Mircea care a considerat că scrisoarea nu-i completă dacă nu-i adaugă şi următorul pasaj:
Şi DACĂ VIAŢA-I O CONTINUĂ SUFERINŢĂ, DACĂ PREGĂTINDU-NE DE VIAŢĂ, NE PREGĂTIM DE SUFERINŢĂ, ATUNCI CE NE MAI ŢINE PE ACEST PĂMÂNT, CE NE LEAGĂ TOATE ACESTE SUFERINŢE Şi DURERI? NUMAI DRAGOSTEA, LIANTUL FĂRĂ CARE VIAŢA PE PĂMÂNT AR FI UN IAD Şi, ÎN FINAL, AR DISPĂREA!
Văzând aceasta, nevasta lui Mircea i-a spus: şi dacă dispare dragostea, desigur că nu mai rămâne nimic, nu-i aşa Mircea?
– Aşa-i.
– Atunci nu mai avem ce să ne spunem, te las cu bine, Mirce.
– Cu bine, Doina. şi au înaintat divorţul.
Sebi se gândea că infinite sunt „încercările” prin care trece fiinţa umană, lecturând scrisoare de scrisoare. şi nu vedea ce se întâmplă în spatele lui, în redacţie.
Gazeta lor era un produs nou în judeţ şi a fost întâmpinată cu ostilitate, atât de colegi cât şi de anumite persoane cărora nu le convenea faptul că există un ziar al publicului şi care nu primeşte „indicaţii de sus”. Cu alte cuvinte, nu numai că se intitulează independent, dar şi aspiră la independenţă, ceea ce nu le venea bine celor care se ştiau numai lăudaţi de presă, nu luaţi la întrebări şi, uneori, prezentau lucruri mai puţin ortodoxe în care domniile lor se încurcau. Sigur, acest lucru pe unii îi exaspera, dând replici, ameninţări, în celălalt cotidian din judeţ care, de dragul tăierii „nasului” colegilor, publicau şi asemenea materiale. Ca orice succes şi rubrica de ziar coordonată de Sebi stârnea invidia propriilor lor colegi şi, în special, a celor de la sport. Cum această idee, de a pune ziarul la dispoziţia cititorilor, s-a născut prin septembrie, timp în care activitatea sportivă este mult mai redusă. Perioadă caracterizată prin recuperări, concedii, acumulări, activităţi ce nu sunt prea „mestecate” de tifoşii sportului. S-ar putea spune că sportul în timpul iernii, cu excepţia unei săptămâni sau două, când se desfăşoară „Olimpiada albă”, campionate de hochei sau patinaj artistic, în rest apar doar ştiri incerte, apatice, neinteresante. În acest context era normal ca Sebi să se extindă cu paginile lui şi peste spaţiul rezervat sportului, ori acest lucru nu era bine văzut de redactorii de sport, că el, Sebi, cu rubrica lui, are aproape o jumătate din ziar şi astfel ei erau anihilaţi. Asta era prea de tot, prea mult. Alin a făcut rost de un material compromiţător şi l-a predat unui „prieten” de la ziarul rival. Materialul incriminant povestea că, de fapt, Sebi şi cu Sanda au plecat în Ungaria cu banii de delegaţie scoşi de Sebi.

Cu alte cuvinte se sugera că Sebi şi-ar fi dat un „rendez-vous” cu Sanda, la Miskolc, asta pe banii ziarului, şi că, de fapt, toată povestea cu Sanda şi ceilalţi era doar rodul fanteziei lui Sebi, care toacă banii redacţiei ca şi cum ar fi bani personali.
Această invidie, poate de aceea a ajuns la aceste cote, deoarece era prima delegaţie a unui redactor al acestui ziar peste hotare, în timp ce alţi redactori nu au ajuns nici în Crăceşti sau mai la vale decât la Cucuieţii din Deal. O altă problemă care-i durea pe colegii invidioşi era că gazeta de suflet pornită de Sebi i-a pus la dispoziţie multe materiale, ştiri şi fapte, încât iarna nu mai era nevoit să iasă din redacţie, ci doar să trieze şi să sistematizeze materialele, să compună şpalturile pentru cele trei rubrici de SUFLET. Astfel spus, omul se putea „boieri, ceea ce nu era bine văzut de colegii care trebuiau să „scoată limba” după o ştire, îngheţând în staţii în aşteptarea unui autobuz care să-i poarte şi pe ei la o destinaţie. Şi aşa cum se întâmplă întotdeauna, aceste bârfe erau cunoscute de toată lumea, numai de Sebi nu, până când, într-o zi, citind ziarul concurent observă o înserare în care-şi recunoaşte numele şi un rechizitoriu complet despre câte mârşăvii făcuse şi, culmea, el nu ştia nimic despre astea şi, bineînţeles, nimeni nu i-a spus. Cu ziarul în mână se prezentă la redactorul şef, cerându-i sfatul. Redactorul şef, considerând aceasta o sfidare, l-a suspendat pe o săptămână. Dacă până acum tirajul ziarului crescuse la 10000 exemplare, de la cifra de patru mii cât era înainte, ei bine, în trei zile acest tiraj a „revenit” la 3000, ceea ce i-a dat de gândit contabilului şi i-a adus la cunoştinţă redactorului şef această cădere. Se confirmau două lucruri. 1: Sebi era cunoscut în peisajul judeţului. 2: Dacă ai pus ziarul în mâna cetăţeanului, de ce te mai interesează cum îl citeşte!? Este al lui şi lasă-l în pace! Redactorul şef – ceva puţin obişnuit la el – l-a chemat pe Sebi. i-a cerut scuze, rugându-l să-şi continue munca aşa cum ştie el s-o facă, întrucât viaţa a demonstrat că lucrează bine… Între timp s-a aflat că „binevoitorul” care a suflat „bomba” pentru celălalt ziar era Alin, de la rubrica „Sport”, drept pentru care a fost pus pe liber, pentru „loialitate” faţă de patron şi faţă de instituţia în care lucra. Aceste frământări interne l-au marcat adânc pe Sebi. În cele trei zile de pauză s-a gândit la multe lucruri dar, pentru el, cel mai ruşinos lucru era că în acea „bombă” lansată era amestecat şi numele Sandei, faţă de care el acum se jena. Nu îşi putea închipui cum îşi permit să atace o fiinţă aşa de îndatoritoare, cum era Sanda. Ea nu avea nimic cu Alin şi mârşăviile lui, în general nu avea nimic cu nimeni.
Sebi mai medită încă la aceşti oameni, cărora nu le faci nimic, nu îi superi cu nimic, iar ei sunt capabili să te împroaşte cu noroi, în aşa fel că nu mai poţi fi cunoscut de nimeni…
În acel moment de meditaţie intră un coleg – Georgi – care, auzind de necazurile lui Sebi, încercă să-l consoleze. Sebi îi pomenea de gândurile lui, gânduri rostite ce-l frământau când a intrat el, cum unii te mânjesc cu noroi pe tine şi pe alţii, pe care nici nu-i cunosc.
Dragă Sebi, îl întrerupse Georgi, eu o să-ţi povestesc o altă chestie, cum unii mânjesc cu noroi un sat, un oraş, o ţară şi pe urmă se laudă că fac bine… Stai să-ţi spun! Cunoşti faptul că, atunci când omul duce o viaţă cât de cât îndestulătoare, devine nepăsător, indiferent faţă de cei din jur. Dacă nu are de făcut botezuri sau cununii, el pur şi simplu îi ignoră pe semenii lui şi chiar pe rude.