Tot atât de adevărat este că, atunci când „întâlnim” un om necunoscut, pe care viaţa ni-l apropie, căutăm să părem cât mai prezentabili, cât mai merituoşi, cât mai demni de luat în seamă, de respectat de către noul nostru cunoscut.
Pentru el, pentru noua noastră cunoştinţă, noi începem o viaţă nouă. O nouă viaţă numai pentru el. În aceea viaţă, măcar la început, am dori să fim „cineva”. O persoană care, probabil, nu suntem şi pe parcurs o vom pierde, puţin câte puţin. Vom pierde din aureolă sau gesturi, cunoştinţe, cu toate că am avut o răbdare deosebită şi le-am ambalat aşa de frumos pentru noua noastră prietenie, reuşind în final să devenim doar noi înşine…
Aceste lucruri nu sunt aşa de riscante sau şocante, nici la începutul cunoştinţei şi nici pierderea aureolei nu va fi un dezastru, dacă va exista cineva care să ne prezinte la rece aşa cum suntem de fapt şi care să nu trăiască această „febră alături de noua cunoştinţă. Deci, să se afle acea persoană care ne poate prezenta, să o facă aşa cum suntem, fără nici o aureolă, dar nici să nu ne „tragă în jos” mai mult de „faţa pământului”. Fiecare om locuieşte într-un oraş sau un sat şi fiecare şi-ar lăuda la nesfârşit satul sau oraşul din care el face parte, în care el s-a născut. Mai trist este că nu el, nu noi suntem aceia care facem „faţa oraşului”. Alţii sunt aceia care uneori ştiu, alteori habar nu au, că ei sunt reprezentanţii oraşului, ei, pe care de altfel nu i-a desemnat nimeni, nu i-a rugat nimeni, şi totuşi o fac şi o mai fac şi foarte prost şi foarte dezavantajos pentru populaţia oraşului şi împotriva lucrurilor bune, care e imposibil să nu se găsească oriunde, în orice localitate.
O mică întâmplare va deconspira total asemenea indivizi, persoane care duc o proastă faimă localităţilor din care fac parte, faimă ce se răspândeşte mai repede decât orice aspect pozitiv.
Dacă uneori, atunci când doreşti să mergi undeva, ai posibilitatea de alegere a trenului, a autobuzului sau chiar a avionului (unde este posibil), faci alegerea ce-o pofteşti, cea pe care o consideri că-ţi este mai convenabilă. De această dată, am optat pentru tren.
Omul nostru se prezintă la casieria gării C.F.R. Baia Mare.
– Doamnă, doresc un bilet la Satu Mare.
– Nu merge tren la Satu Mare.
– Doamnă dragă, dar trenul este trecut în „Mersul trenurilor. Este o cursă… mă rog… este trecută. Uitaţi aici!
– O fi! Dar trenul nu merge numai până la Odoreu…
– Şi asta cam pe unde vine?
– În drum spre Satu Mare.
– Şi de acolo eu ce mă fac?
– Păi… vine un autobuz care vă duce până la Satu Mare.
– Această treabă este reglementată?
– Bineînţeles… nu suntem noi C.F.R.-ul?!
– Bine. Atunci daţi-mi un bilet până acolo…
– Poftim. 93 de lei.
– Mulţumesc.
Călătorul se urcă în tren, se instalează într-un compartiment al unui vagon care a fost, cândva, de clasa a II-a, de pe vremurile când trenul mai avea trei clase. Cu toate că vagonul o fi avut la peste 80 de ani, arăta bine, dar curăţenia „stătea” mai rău. Poate că de la revoluţie n-a mai apucat s-o facă nimeni.

În orice gară, oricât de mică este ea, pe peron nu este noroi, există câteva alei, alei care, dacă nu sunt asfaltate, sunt făcute cu dale de beton şi o mare porţiune între linii este umplută cu savură. Deci, nu există noroi… Aici, în compartiment, pe banchetă, nu pe jos, erau nişte urme, urme ce se luau pe haine şi parcă totul ar fi fost îmbibat în motorină, aşa de gros era jegul, noroiul.
Mă rog, poate că dânşii, angajaţii CFR-ului, nu o să reuşească să spele toate cele 13 vagoane într-o singură zi, dar unul singur, măcar acela să fie temeinic curăţat, s-ar putea… dar asta la alţii… nu la noi şi la „ăştia”….
În compartimentul vecin se discută, se dezbătea problema dacă trenul merge sau nu până la Satu Mare. Pentru unii ar putea părea un paradox… În mersul trenurilor se merge…din 1907 dacă se citesc tablele indicatoare, fixate pe vagoane, se merge… se merge în acea direcţie şi la acea destinaţie… şi totuşi… După o oră de mers, se părea că trenul, totuşi, stă cam prea mult în aceeaşi staţie. Omul se uită pe geam şi vede conducătorul trenului cu lămpile de semnalizare ale trenului în braţe. Acum este clar, trenul staţionează…
– Domnule, aici este Odoreiul?
– Nu domnule, e Medieşul.
– Păi, cum?
– Uite aşa….
– Şi noi nu mergem mai departe?
– Cu trenul ăsta… nu…
– Păi, domnule, te rog frumos, cum se ajunge la Satu Mare?
Şi uite aşa, omul nostru cu bilet cumpărat până în Odoreu, se făcuse şi autostopist. Nu vă plictisesc, spunându-vă că pe aici nu circulau autobuze, că majoritatea maşinilor care treceau pe acolo nici nu se uitau la cei ce stăteau pe marginea şoselei, ba le mai şi râdeau în nas. În sfârşit, iată un tractorist de omenie care, după ce şi-a terminat reparaţiile, s-a oferit să-i ducă, cu scuzele că „duba” lui nu-i aşa de elegantă şi este şi cam prăfuită…
Aceşti călători, minţiţi de C.F.R., s-au urcat, cu toate că inima lor nu le prea dădea ghes, orgoliul nici atâta. Trăind în acest secol, în secolul rachetelor, să fii remorcat de un tractor, într-o călătorie de afaceri, este un mare impediment, chiar este un afront.
În astfel de ocazii, toată lumea circulă cu „maşina mică”, pentru a nu-ţi şifona ţinuta… şi acum să călătoreşti cu tractorul… sau mai degrabă cu remorca lui… nu se făcea, dar altă soluţie nu era. Nu exista nici o posibilitate reală de a comunica, de a te deplasa, de-a lua legătura cu cineva, din acel punct mort „între câmpuri”. I-au mulţumit tractoristului de bunăvoinţă şi „resturile” din trenul de Satu Mare s-au cocoţat în remorca tractorului. Ca plimbarea lor să fie şi mai dulce, la intrarea în Odoreu – localitate până unde C.F.R.-ul se angajase să-i ducă – de la remorcă a sărit siguranţa unui cauciuc (făcuse pană) şi inelul ce ţinea pneul. Dacă cel ce conducea ar fi fost neatent, călătorii ar fi putut fi victimele unui accident în momentul când acestea se întâmplau.
Pe tractorist l-au lăsat acolo, cu pana lui cu tot, în localitatea unde într-adevăr venea un autobuz, unul ce purta numărul 6. Şi cum autobuzul tocmai plecase la Satu Mare, s-a ajuns… tot cu autostopul…
Omul şi-a terminat treburile în Satu Mare şi se îndrepta spre gară cu gândul să se intereseze care-i trenul ce îl va duce, nu la Medieş, Odoreu sau în altă parte, ci la Baia Mare…

– La 1430
– Vă rog un bilet!
– Nu vă dau!
– ??!
– De ce nu înţelegeţi?… Nu vă dau!
– Aveţi şi un motiv?
– Sigur… Nu vă dau, că-l aduceţi înapoi!
– Doamnă! Eu doresc să merg la Baia Mare… De ce să aduc înapoi biletul cumpărat, ca să-l folosesc ca legitimaţie de călătorie?
– Ştiu şi eu… aşa fac toţi… cumpără bilete şi apoi le aduc înapoi…
– Ceea ce-mi spuneţi mă surprinde, este neverosimil. Din câte ştiu eu, biletele de călătorie se folosesc şi se dau spre verificare controlorului de tren şi nicidecum să se aducă înapoi la casă…
– Orice aţi spune, eu nu vă dau bilet! Că o să mi-l aduceţi înapoi murdar şi atunci eu cum să-l predau, înapoi, murdar? Chiar?!…
-???!!!
Omul, năucit, ca şi cum cineva i-ar fi trăsnit o directă, jenat de cele auzite… total contrariat iese din holul gării. Suspect, se examinează pe sine, îşi examinează hainele, era îmbrăcat ca de dimineaţă, cu o haină deschisă, curată, casieriţa nu avea nici un motiv să-şi permită un astfel de dialog incalificabil. În mână avea un „Diplomat” mic, cu cărţi…
Fără a mai replica, se uită împrejur şi vede că gara este situată destul de aproape de autogară. Cu moralul refăcut se gândeşte că mai bine renunţă la tren decât să aibă „norocul” de dimineaţă şi va merge cu autobuzul.
Intră în autogară, unde era destul de răcoare, se uită după un scaun (îl supăra un picior) şi observă patru bănci, placate cu PAL acoperit cu melacard alb dar, la apropiere, observă pe albul băncii urme de apă maronie. Îşi „trage” piciorul până la o altă bancă – băncile erau goale – dar şi asta avea aceleaşi urme, urme de apă cu noroi. Pe o altă bancă erau câţiva călători. Banca era ştearsă de ei. Şi-a cerut permisiunea să se aşeze. S-a aşezat. A răsfoit un ziar, s-a mai odihnit puţin şi s-a apropiat de ghişeu. Existau două şi nu era nici un solicitant la ele.
– Săru’ mâna!
– Bună ziua! Ce doriţi? îl întrebă casieriţa, care citea un ziar.
– Vă rog, autobuzul de Baia Mare la ce oră pleacă?
– Întrebaţi la informaţii… la capătul clădirii…
Omul nostru îşi târăşte piciorul până la informaţii…
– Domnule, pleacă la ora 13.
– Ştiţi cumva şi peronul?
– Nu, dar este un autobuz lung…
– Mulţumesc.
– La revedere!
Omul merge din nou la casieriţă… la aceeaşi.
– Vă rog un bilet la Baia Mare!
Fără a se întrerupe din cititul ziarului, casieriţa îi răspunde:
– La a doua casierie, vă rog!
– La această casierie nu era nimeni… mai stă puţin (de ar fi stat şi casieriţa într-un picior), trece un sfert, trece o jumătate de oră, nimic şi nimeni. Piciorul bolnav deja se umflase bine… apare şi casieriţa, casieriţa de la casieria a II-a…