– Fiţi amabilă, un bilet pentru Baia Mare!
– Domnule dragă, eu nu vă pot servi!
– Omul se făcuse stacojiu, îşi dă cu mâna peste faţă, îşi controlează ţinuta, fermoarul de la şliţ… dar nici în ruptul capului nu poate pricepe de ce nici la această casierie „lui” nu i se dă bilet?! Răbdarea are şi ea margini…
– Şi mă rog frumos, de ce nu pot să fiu servit?
– Ştiţi… acest autobuz este autobuzul băimărenilor şi biletele se dau numai la autobuz…
– Da?… Vă mulţumesc! Plecă în căutarea autobuzului. Nu-l găseşte, dar în sinea lui era fericit, că refuzul în cauză nu se baza pe faptul că el era puţin „mai frumos ca dracul”, ci din cauze care doar… se pot bănui…
Aşa că nu-ţi fă probleme, îl linişti Georgi, că s-au mai rătăcit şi pe la noi câte unul. Salve, bătrâne şi succes!
– Mulţumesc, mulţumesc Georgi! Parcă mi-am revenit la viaţă, cu această întâmplare, relatată atât de plastic. Deh, aşa sunt oamenii şi noi nu-i putem schimba dar şi ăsta-i adevărul că nici o rană nu se poate vindeca instantaneu, de aceea, probabil, noi oftăm când ne aducem aminte că există asemenea oameni. Ziarul este pentru suflet, dar el nu are suflet şi pentru el, trebuie făcută matriţa, şpaltul şi dat în lucru!
Acum, scrisorile primite nu numai că îi ocupau masa de lucru, dar ele erau risipite pe toate dulapurile din birou.
Dacă treburile mergeau tot aşa, se va pune problema unei arhive… Multe dintre scrisori erau adevărate documente.
Tot răsfoind scrisorile, Sebi trăia amărăciunea provocată de fostul lui coleg – care de altfel era un bun profesionist – cu toate astea căuta ca acest lucru să nu impieteze asupra muncii sale, ştiind că dacă un ziar nu incită din când în când, nu mai are şi câte o glumă, anecdotă, nu se citeşte cu plăcere. Se citeşte poate din interes, dar nu cu plăcere, aşa că s-a stabilit asupra următoarei întâmplări, scrisă aşa cum recomanda expeditorul, de un om „însurat”.
O redăm:
„Simţeam că mi se ruina căsnicia. Zi de zi îmi era din ce în ce mai greu să fac faţă cerinţelor căsniciei. Mă simţeam epuizat. Toate metodele mele, dacă nu au dat greş, nici mare efect nu au avut. Eram conştient că aceea care a fost visul vieţii, devine coşmarul vieţii mele, o epuizare fizică şi psihică. Mă jenam să vorbesc cu alţii despre situaţia mea familială şi, dacă le voi povesti, cu ce mă vor ajuta? Voi deveni ţinta ironiilor lor? Totuşi, ceva se mai putea face, dar timiditatea mă incomoda, nu îndrăzneam.
Târziu mi-am adus aminte de un fost coleg, mai retras, unul care nu se ocupa cu „purtatul vorbelor” şi nu-şi ironiza colegii. Aveam o idee şi aveam nevoie să mi-o certifice cineva. L-am căutat, nu l-am găsit. Am mai întrebat de unul, de altul, nimeni nu ştia nimic. Toţi ridicau din umăr, parcă nu ar şti să vorbească sau nu i s-ar merita efortul să dea un răspuns. Şi totuşi, atunci când nu mai aveam nici o speranţă, îl văd. Fug după el ca un apucat, îl strig… oboseala alergării mi-a scos din gură doar bolboroseli.

Prietenul se uita la mine ca la „phi… departe de casa noastră!”… văzându-se fixat intens era gata s-o ia la fugă. Ghicindu-i intenţia, îl prind de braţ şi-l oblig să stea să mă asculte. După ce mi-am tras sufletul, timp în care şi prietenul meu s-a liniştit, am încercat să-i spun tărăşenia vieţii mele. Colegul m-a ascultat, a mai scăpat câte un: îhî… da… şi cam atât.
La un moment dat am strigat la el:
– Zi şi tu ceva! Ce să fac!? Sfătuieşte-mă! Nu mă vezi că-s la limită cu nervii, fizic şi cu căsnicia? Înţelege-mă, eşti singurul om de la care mai pot primi un sprijin, un sfat!
– Ştii, eu nu sunt expert dar, cred că un medic endocrinolog ţi-ar putea rezolva situaţia.
– Cum… tu crezi că eu mă pot duce la un endocrinolog unde se duc toţi homosexualii, impotenţii şi alţii?!…
– Dacă ţii la căsnicia ta, fă-o…
– Ne-am salutat, ne-am despărţit. Bănuiam că ăsta este cel mai deplasat sfat ce puteam să-l primesc. Şi dacă, totuşi, nu era altul? Am stat la îndoială o vreme apoi, încet, am început să mă apropii de policlinică. M-am orientat cam pe unde ar fi cabinetul respectiv şi, decepţie, lângă uşă erau cam 20 de persoane. Nici nu mi-am pus problema să aştept. Am plecat aşa cum am venit. Am încercat şi după masă. Situaţia era aceeaşi. Am mai revenit şi peste 2-3 zile, poate atunci să fi fost cu 3-4 persoane mai puţine. Azi aşa, mâine tot aşa, am început să am o nouă ocupaţie: să văd uşa la ENDOCRINOLOGIE şi să număr pacienţii, după care plecam.
Într-o zi, era o epidemie de gripă în oraş, spitalul era în carantină şi… la uşă nu era nimeni. Nu-mi venea a crede… Asistenta mă invită înăuntru.
– Bună ziua!
– Bună!
– Domnu’ doctor…
– Dezbracă-te!
– Ştiţi, dar eu nu…
– Ce nu, ai venit la mine, aşa că dezbracă-te!
– Dar!…
– Te rog încetează şi fă ce-ţi spun, altfel ne salutăm!
– Bine, dar… şi încep să mă dezbrac.
– Da’ care-i baiul? Şi mă examinează vizual din cap până în picioare… Nu văd să ai ceva dereglat… Mă consultă la organele genitale, verifică muşchii, reacţii…
– De ce ai venit la consultaţie, pari un om normal, activ, ce necazuri ai?
– Nu eu domnule… soacra…
– Soacra?!
– Da.
– Şi ce-i cu soacra? Ai venit tu să te dezbraci în locul ei?
– Eu… eu nu am vrut, dumneavoastră aţi insistat!
– Bine, bine, îmbracă-te şi povesteşte-mi de soacră…
– Domnule doctor, eu nu mai pot trăi din cauza ei…
– Păi, dacă ţi-e aşa dragă, ia-o de nevastă.
– Nu, domnule doctor, nu mi-e dragă!
– Păi, ce ţi-e?
– Soacră.
– Şi?

– Şi îmi face zile fripte!
– Du-o la tribunal, de ce vii la mine şi te mai şi dezbraci în costumul lui Adam şi tu nu mai poţi de soacră. Eşti o fire foarte contradictorie. Eşti sigur că aici ai vrut să intri şi nu la psihiatru?
– Dacă nu mă lăsaţi să vorbesc, precis că voi ajunge acolo!
– Hai, zi! Zi ce vrei, eu o să te ascult.
– Am venit să vă rog să-mi spuneţi care sunt cauzele care îl fac pe om rău, nesuferit. Starea asta se poate anihila sau nu? Ăsta este ajutorul ce mi-l doresc din partea dumneavoastră.
– Domnule!
– Piuaru.
– Domnule Piuaru… cauzele sunt mai multe şi nici dacă ar trebui să dau un examen nu mi le-aş aduce aminte pe toate, dar dacă e vorba de soacră, să vedem. Ce vârstă are?
– 52 de ani. Tânără, domnule…
– Posteşte?
– Nu, da’… staţi puţin… da, posteşte…
– Mult?
– Păi, dacă mă gândesc, da… de două ori pe săptămână câte o jumătate de zi şi de două ori câte o zi… patru zile…
– Deci, patru zile? Mult, domnule!
– ?! Mult! Dar vă rog să-mi spuneţi ce să fac?
– Pe dracu’…
– ?!
– Da, ăsta este răspunsul.
– Domnule doctor, chestia cu psihiatria cred că-i valabilă şi pentru dumneavoastră!
– Ha, ha, ha! da, e valabilă, mi-ai plăcut… De mult nu am mai râs aşa. Dar să ştii că nu te-am luat în derâdere…
– Dar chestia cu dracul…
– Ăsta e purul adevăr. Mulţi oameni iluştri au constatat că un om flămând este urâcios. Aşa se explică faptul că la nici o bătălie nu se mergea cu „stomacul plin”, tot aşa se dresează animalele şi multe altele. Apoi, persoanele mai astenice, datorită acidului ce-l au în stomac şi datorită faptului că arderile-s mai violente, au tot timpul o senzaţie deranjantă, de insatisfacţie sau, aşa cum se exprima un glumeţ, „având o jenă la stomac” perpetuă sunt mai irascibili, mai urâcioşi. Acum, dacă tu reuşeşti să fii dracul, adică să te „învârţi” în aşa fel încât s-o îmbucăreşti, să-i dai de mâncare, ea va scăpa de starea mai sus menţionată şi va avea o senzaţie de mulţumire, de satisfacţie şi tu vei avea un confort familial. Şi cine nu te lasă să posteşti?… Ştii tu, cumva, cum se numeşte?…
Sebi zâmbi la gândul ginerelui care trebuie să-l facă pe dracu’, s-o corupă pe soacră-sa din posturi. Uite domnule cam ce probleme se nasc într-o familie!?
O altă scrisoare, de data asta a unei doamne, începea cam aşa:
„Domnule redactor, îmi pare rău că sunteţi bărbat şi eu vă trimit această scrisoare, dar era o vorbă, că bărbaţii-s ticăloşi în viaţă, însă eu vă voi scrie despre unul care şi după moarte şi-a bătut joc de propria-i nevastă. Uitaţi cum s-a încheiat această batjocură.