De câte ori se vorbea despre această familie, toate erau la superlativ. Tot timpul erau împreună, se iubeau, se înţelegeau, cu toate că în ultimul timp, delegaţiile lui parcă s-au înmulţit, dar nici acest fapt nu a dus la vreo neînţelegere.
Ei bine, anul trecut, soţul moare şi printre rudele apropiate era şi o femeie străină, de vreo 35 de ani, de mână cu un copilaş de vreo 4 ani.
La început, cei de-ai casei au crezut că femeia şi copilul au ajuns acolo întâmplător, dar în momentul când cortegiul funerar s-a întors să intre în cimitir, o cumnată a mortului, mai guralivă, se apropie de femeie şi de copil şi-i opreşte:
– Auzi tu, pentru cine dai apă la şoareci?
– Nu înţeleg aluzia, dar dacă-mi ceri să-mi motivez prezenţa aici, pot să spun că din aceleaşi motive ca şi ale tale.
– Cum, tu, neisprăvită, vii la înmormântarea cumnatului meu şi îndrăzneşti să-mi ceri socoteală?! Cu ce drept?
– Cu dreptul soţiei.
– ???
– Ei, mai ai ceva de spus? Stacojie, gata să-i sară în gât, cumnata mortului îi cere socoteală…
– Cum ai spus?!
– Aşa cum ai auzit!…
– Îndrăzneşti să spui că soţul surorii mele este soţul tău?!
– Bineînţeles, priveşte copilul, nu-i seamănă?
Cumnata simte că-i fuge pământul de sub picioare. În jurul lor lumea începe să se agite.
– Cum de-ţi permiţi să spui aşa ceva? De ce până acum nu ai apărut, dacă aşa te lauzi?
– Aşa m-am înţeles cu iubitul meu, să vină numai el la mine şi eu să-l conduc pe ultimul drum.
– Bine, măi apariţie, vrei să spui că ţie nu ţi-a trebuit nimic de la el? Plodul ţi l-ai crescut din banii de alocaţie şi nu ai solicitat nici pensie de întreţinere din salariul lui?
– Nu.
– Ai putea spune din ce bani ţi-ai dus zilele şi ţi-ai crescut fructul dragostei?
– Bineînţeles.
– Păi, spune o dată!
– Atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată, el venise la Cluj să pună ceva bani la CARITAS. Apoi, fiind norocos, de mai multe ori a venit la depus sau la scos bani şi, bineînţeles, venea şi pe la mine. După un an a apărut Gelu. Ne-a dat 50 de milioane cu condiţiile ce ţi le-am spus.
În acel moment cumnata mortului leşină. O voce de babă mormăi:
– Săraca, că mult l-a mai iubit!
Ei bine, eu aşa cred domnule redactor, că nu există fiinţe mai abjecte ca bărbaţii. Dumneavoastră puteţi să mă contraziceţi, dar nimeni nu şi-ar dori o asemenea batjocură. Toate acestea vi le-am scris ca fetele tinere să ia aminte ce li se poate întâmpla unor femei credule şi fără experienţă.
Cu stimă,
Ileana”

Am văzut-o şi pe asta, gândi Sebi, continuând să lucreze la matriţa ziarului.
I-ar mai trebui ceva material, mai de actualitate sau poate ceva mai şocant. Care ar putea fi acest material? Ce să mai includă? Atunci i-a venit ideea să scrie despre un ţăran. Ţăran care a fost despărţit de origini şi despre ce a devenit el în timp.
„Era ţăran. Dar cum pământul nu era destul de întins să ajungă şi pentru el… şi-a căutat o slujbă la combinat. Era chizer. Adică încărca minereul cu lopata (chiz) în vagoane C.F.R. Acest fel de serviciu, oamenilor obişnuiţi cu munca, le convenea. Le convenea pentru că se lucra 12 ore şi erau liberi 24, fiind la deservirea C.F.R.-ului. iar în cele 24 de ore mai puteau lucra câte ceva şi pe acasă.
Încărcatul vagoanelor cu minereu, manual, era foarte greu. O lopată cântărea 20-25 de kg. Încărcarea se făcea la uşile vagoanelor, iar la cele care nu aveau uşi, pe deasupra. Cu toate astea, cele 24 de ore libere au făcut ca sectorul „desfacere” să nu aibă niciodată nevoie acută de angajări. Am putea spune că era ca o rampă de lansare a minei, cu toate că ceilalţi angajaţi ai minei îi cam luau peste picior pe chizeri. Se întâmpla uneori şi invers, să vină câte unul la lucru de la mină la gară, şi se făcea din miner, chizer. Aşa îşi dădeau seama cei de „sus”, de la mină, că asta-i o muncă uneori mai grea ca şi a lor, a minerilor.
Chizerii îl înconjurau pe noul venit cu prietenie şi prima lor curiozitate era dacă omul este stângaci sau dreptaci. Acest lucru poate, în altă parte, aduce zâmbete, aici făcea parte din meserie.
La fiecare uşă de vagon se aşeza un stângaci şi un dreptaci. Numai că stângacii, la lopată, sunt mult mai rari şi astfel din 21 de chizeri doar trei erau stângaci…
Când, pentru prima oară, mi s-a spus această întâmplare, ea avea echivalentul cu „găleată de curent” sau „unsoarea de cleşte” sau „cheia de pilugă”, cu care se mai testează novicii în meserie. Dar am observat că dacă nu erai stângaci, tot a doua zi trebuia să te faci şi astfel, cel căruia îi venea rândul să fie stângaci se alegea cu dureri de spate şi ruperi de muşchi la mâna dreaptă. Cum dădea cu lopata „pe invers cele 1000 sau 2000 de lopeţi la un vagon.
Rari erau aceşti stângaci şi mare preţ aveau ei aici.
Florea era dreptaci. Era un tânăr de 32 de ani, era frumos ca o zi de primăvară, în colţul buzei avea aninat un zâmbet, zâmbet de voie bună şi de împăcare cu sine. El era „şeful cu moralul şi cu glumele, atunci când numărul de vagoane întreceau posibilităţile fizice ale chizerilor. Pe el grijile şi necazurile nu-l copleşeau cu toate că şi el avea o familie, ca toţi ceilalţi, şi doi copii, el trecea prin viaţă ca o boare răcoroasă în toiul arşiţei. Se împrietenea uşor şi nu-şi dezamăgea niciodată prietenii.
Chizerii formau o familie compusă din două echipe. Se ajutau între ei şi asta nu numai cu vorbe, mulţi dintre ei, după ce-şi dădeau miile de lopeţi la „vagoanele lor, ocupau uşa vagonului unui coleg pentru alte mii. De cele mai multe ori acest lucru era făcut de stângaci.
Într-o zi soseşte ordin de reducere a numărului chizerilor la jumătate pentru că exploatarea a primit un autoîncărcător Kirov şi cu el se va face încărcarea vagoanelor de acum înainte. Rămânea doar o trupă mică pentru „planările”.

Făceau netezirea minereului în vagoane, ca încărcătura să fie echilibrată în timpul mersului pe calea ferată, ca vagoanelor să nu li se aprindă osiile, să nu se deterioreze. Socoteala a fost simplă. Au rămas cei trei stângaci şi dintre dreptaci, cei care erau în pragul pensionării, ceilalţi au fost transferaţi la mină. Unii au refuzat, dar majoritatea au fost încadraţi ca ajutori de miner. S-a creat o situaţie tristă care semăna cu un divorţ, când copiii sunt împrăştiaţi la ambii părinţi. Florea, fiind dreptaci, a trebuit să plece la mină. Multă supărare a pricinuit această schimbare în sufletul chizerilor. Bucurie mare a fost în rândul minerilor că şi-au câştigat nişte ortaci de nădejde. Printre ei era şi Florea. De multă vreme îl tot chemau prietenii, vecinii, să lucreze şi el la „băi”, dar el refuza de fiecare dată să lucreze „sub pământ”. Acum îl aveau şi pe el, ca ortac, şi cu el, Florea aducea şi voia bună. Florea a rămas, şi ca ortac, acel om bun şi vesel, cu toate că nici acum, nici altă dată, nimeni nu a ştiut ce-i în sufletul lui.
În maşină, maşină cu care se mergea la şut, duelurile verbale, vorbele de duh erau frecvente şi, de obicei, ele se schimbau între foştii chizeri şi actualii lor ortaci. Discuţiile erau foarte animate şi cu toţii se străduiau să mai puncteze câte ceva. Florea a fost repartizat la echipa lui Naţi şi lucra la orizontul „Tineretului”. Se înţelegeau aşa de bine că Florea, de multe ori, se gândea la vremurile bune când, fiind chizer, primea câte un stângaci de pereche, la încărcatul vagoanelor. Pe înaintarea lor urma să intersecteze o lentilă şi până acum munca le-a fost rodnică. După spusele geologilor şi măsurătorile topografice, ei se aflau înaintea lentilei. Acest lucru le crea o stare de nelinişte, era o curiozitate copilărească şi chiar o stare de nervozitate. Aceasta se amplifica şi de răspunsurile ce trebuiau date la banalele şi arhicunoscutele întrebări ale ortacilor: Da’ cum îi? Încă n-aţi găsit-o? Oare voi nu cumva mergeţi horţiş? Întrebări care erau urmate de binecunoscutele pufniri în râs. Acest lucru îi irita destul de mult pe cei doi ortaci şi aşa destul de iritaţi de aşteptarea întâlnirii cu LENTILA.
Stările contradictorii i-au făcut ca la ultimele 2-3 atacuri să intre în fronturile de lucru imediat după puşcare, „să vadă… Din ceea ce doreau să vadă, până acum nu au văzut nimic. Nici azi, detritusul scos de sfredel nu prezenta vreo urmă de minereu. Dar urma alege…
Dădeau ultimele 4 găuri în talpă, la bază. Naţi, pe o scândură, împingea perforatorul cu picioarele, iar cu mâinile se ţinea de scândură. Florea se aşezase pe scândură, cu spatele la Naţi şi cu picioarele înfundate în pireac (piatră spartă). După terminarea găuririi tălpii, Florea s-a apucat să strângă sculele şi să monteze paravanul de protecţie. Naţi s-a dus după exploziv. Pentru 27 de găuri date, au luat 10 kg de dinamită, fitil Bikford şi capse.
Au început pregătirea frontului pentru puşcare. Au tăiat fitilul la un metru şi jumătate, au băgat capsele pe capăt, le-au strâns pe fitil cu dinţii, au despicat în patru celălalt capăt al fitilului şi s-au apucat de încărcat. Au burat. Au făcut flăcările mari la lampă… s-au uitat unul la altul şi s-au apucat să aprindă fitilele. Au terminat… S-au luat de mână şi au fugit la firidă cât au putut de repede. Gâfâiau reţinut, ascultând cum „cântau” găurile. Naţi numărase 25, iar Florea 27… Florea dă să sară afară din breşă… Naţi îi pune mâna pe umăr:
– Omule, stai blând!
– E gata, au „cântat” toate!