Realizezi nepoate ce trai fără gânduri ne-au oferit ăştia după ce ai mai şi muncit aproape o jumătate de secol? Dacă-mi transformă salariul acesta de nimic în pensie, ar fi de preferat să-mi se restituie banii care mi-au fost reţinuţi pe statul de plată ( 4% din câştig) în această jumătate de secol, cu dobânda aferentă, şi n-o să am nevoie de pensia lor de cerşetor.
– Îţi înţeleg necazul şi situaţia grea în care te-au adus “ăia” şi îţi mai completează necazurile acuma şi “ăştia”, dar vreau să-ţi spun că pe marginea cealaltă a pieţii este o femeie care face ceva semne cu mâna.
– Ţi se pare nepoate. Hai să mergem acasă că m-am umplut de frig la Expoziţia aceasta cu maşini “Volvo”, care e frumoasă nu poţi spune, dar parcă atâta a fost totul deoarece preţurile…
– Bunicule femeia aceia vine în direcţia noastră:
– Copile ţi-am spus că nu văd pe nimeni şi de câte ori ar trebui să-ţi spun că trebuie să mergem şi acasă? îl apostrofează pe nepot. Cu toate acestea copilul a văzut clar intenţia femeii de a se adresa bunicului său. Nu mai încerca să abordeze acest subiect cu bunicul său, deoarece îl cunoştea că în asemenea momente de încăpăţinare “nu mai putea scoate” nimic de la el. Şi totuşi ce o fi vrut necunoscuta aceia de la ei ? Era clar că dorea să le spună ceva. Orele treceau şi nepotul nu-şi putea alunga faza cu femeia de la Expoziţia de maşini. A mai adus el vorba oarecum despre acea întâmplare, dar din morocăneala lui arhicunoscută a bunicului său, nu l-a putut scoate. Atunci i-a venit o idee. Bunicului îi plăcea foarte mult după amiezile să se plimbe cu el per pedes prin urbe. Era sigur că atunci n-o să-l poată refuza.
A sosit şi vremea de plimbare. Bunicul şi-a chemat nepotul care a început să facă şi el câteva mofturi de complezenţă, punând condiţia că se duce la plimbare, Dacă-i promite că-i povesteşte ce era cu doamna aceea. Bunicul la auzul acelei pretenţii, de care el poate a uitat, a tresărit, lucru observat de nepot, ce acum era decis să-şi pună refuzul în fapt, dacă nu-i povesteşte de ce a refuzat să se întâlnească cu femeia aceia. Bunicul a mai cotrobăit morocănos prin casă după care “mai mult de silă decât de milă” a acceptat şantajul nepotului. Au plecat şi s-au plimbat şi aproape că erau la sfârşitul plimbării şi bunicul nici nu catadicsea să-şi deschidă sufletul. Ce suflet, nici gura nu şi-o descleşta. Când nerăbdarea băiatului s-a transformat deja în resemnare, Bunicul l-a observat şi atunci făcându-i-se milă de zbuciumul copilului a început, cam sacadat, să-i relateze următoarele:
– Nu pot s-o sufăr pe femeia aceia! Nu pricep, ce nevoie ai tu să vorbim despre ea? De ce doreşti să discut eu despre ea?
– Păi nu este aşa bunicule. Ea dorea să vină la noi, nu eu m-am dus la ea.
– Să stea pe ce are, că nu i-a convenit ce i-am propus, când… i-am propus.
– Dar…
– Măi prunc, nici nu-mi vine să-mi mai aduc aminte de ea. Niciodată nu m-am purtat cu femeile vulgar sau violent, dar asta merita o bătaie bună. Copilul s-a speriat de turnura ce o iau lucrurile. Cu atât mai mare era curiozitatea lui.
– Dar ce păcate o fi avut femeia aceia de eşti atât de pornit când vorbeşti de ea?
– Ce păcate, ce păcate…Păcat mai mare cred eu că nu este. Ce trebuia mai mult sau mai rău decât, că ea nu a dorit să-ţi fie ţie bunică!
– Bunicăăăă!
-Bunică…. Ce tot caşti gura la mine?
– Adică…. Ea…. Ar fi trebuit…trebuia să-ţi fie soţie?
– Aşa s-a lăudat pe atunci! Şi cei cu asta?
– Şi….
– Şi din câte ştii, doamna,nu-ţi este bunică!

– Adevărat. Nu. Dar…
– Vezi tot timpul scormoneşti acolo unde am crezut demult că nu mai este nici-o rană.
– Chiar atât de greu îţi este să-mi povesteşti mie cum s-a întâmplat? Uiţi că eu te-am rugat şi nu ea, să-mi povesteşti întâmplarea aceia.
– Ciudat dar cu cât tece vremea, rănile iubirilor se acoperă, dar parcă cu un fel de crustă care ţi-e din ce în ce mai greu s-o îndepărtezi. Iar tu care eşti o persoană ce tot timpul îmi spui că mă iubeşti, parcă ai unica grijă să nu permiţi să se vindece nimic, din ce altădată ar fi putut fi soarele speranţei, soarele vieţii mele. Cu cât aprofundez mai mult gândurile despre fosta noastă iubire, cu atât îmi este mai ciudă pe acea doamnă.
– Bunicule te rog, fă o pauză în ciuda ta şi spunem cum era să am eu două bunici?
– Nu ai fi avut două bunici, numai pe aceasta pe care o ai, s-au pe aceia care ne-a făcut semne la Expoziţie, dar pe mine crede-mă că nu le-am văzut.
– Acum nu poţi şi tu odată să-mi spui ceva mai clar, liniar, să pricep şi eu ceva din toată povestea asta. Ori toate poveştile obligatoriu să aibă atâtea întortocheturi?
– Exact. De unde şti? Încă aşi mai continua, în acest sens, spunându-ţi că unele, parcă le torsadează cineva nu mai reuşeşti să le dai de cap.
– Aşa a început “povestea voastră”?
– Nu chiar aşa, dar pe undeva….Cu un an înainte de-a se înfiripa şi derula “povestea noastră” cum ai şi etichetat-o tu, în Ungaria a izbucnit revoluţia care a pus sub semnul incertitudinii amplasarea trupelor sovietice pe teritoriul altor state. O primă reacţie a slăbirii puterii sovietice în ţările “cucerite” a fost sistate “cotele” prin care ţara noastră era obligată să plătească despăgubiri de război “fraţilor bolşevici”. Eu terminasem clasa a VII-a şi, aşa cum era credinţa în acele vremuri, când, ori unde te uitai vedeai soldaţi, soldaţi străini, am dat şi eu examen la Liceul militar “Dimitrie Cantemir” din Breaza. Cu toate că nu eram unul dintre cei admişi, în necazul meu, m-am resemnat şi aşteptam toamna să-mi iau o muncă din care să pot trăi. Episodul de la Breaza a fost poate cel mai încurcat lucru din viaţa mea în acea perioadă de timp. Sincer, mult timp, nu mi-am dat seama dacă a fost sau nu regizat de cineva. Lucrurile s-au derulat cam în următorul fel: dintre cei care ne-am prezentat acolo în număr de 1364 eram competitori pe 35 de locuri. Ordinea instituită atunci era de-a nu ne striga pe nume ci pe numerele pe care le-am primit la sosirea în unitatea şcolară. Spre stupoarea mea am văzut un căpitan care ne ştia numerele fiecăruia dintre cei 1364. Examenul de admitere, cu toate vizitele care se făceau acolo, dura vre-o două săptămâni, timp în care nici să scriem acasă nu era permis. Ieşirea din curte, era considerată, una dintre cele mai grave abateri. Eram conştienţi că nu aveau voie să ne bată, dar aveau în “dotare” arest ceea ce pentru noi era mai grav. Apoi s-a produs o toxiinfecţie alimentară completată, care venea să “completeze” cu instrucţia zilnică făcută de nişte micimani, persoane cu grade inferioare, care se vedeau şi ei ditamai “comandanţii”, aşa că se străduiau să “scoată untul din noi”.(mari experţi puteau fi dacă la greutatea mea de 48 de kg ei reuşeau să scoate untul din noi, care se pare că lipsea. De fapt cei mai mulţi respinşi de la vizita medicală nu erau pentru varii beteşuguri ci pentru marile diferenţe ce le dădea raportul între greutate şi înălţime. Ni se spunea scobitori. Îţi poţi închipui cât de “graşi” eram. Deci avântul nostru a da admiterea într-un liceu militar s-a atenuat până într-atât că au apărut şi unele cazuri de “dezertare” între candidaţi. Cu toate acestea lucrarea mea de la Limba română a fost un succes. Odată cu scurgerea zilelor, ura noastră asupra unui asemenea tip de şcoală creştea foarte mult. Nimeni nu şi-a imaginat că poate exista asemenea gen de “şcoală”- unitate militară. Atunci mi-a tunat prin cap o idee şi m-am decis, fără a mă consulta cu nimeni, s-o pun în aplicare. Nu o să dau lucrarea scrisă la matematică. Spun acest lucru deoarece “insubordonarea” aici avea riposte precise şi toate acestea erau interpretate de micimanii aceia.

Nişte persoane indezirabile care au băgat groaza în noi. În timpul scrisului la matematică, mi-am caligrafiat frumos numele şi mi-am scris numărul 642 după care a urmat caligrafierea exerciţiilor care nu erau ca şi acum de complexitatea celor de olimpiade, dar forma şi organizarea modului de rezolvare conta cam tot atât ca şi rezolvarea exerciţiilor. De aici “curgeau” fel de fel de interpretări. În timpul cât nu aveam ce face, coala lăsând-o albă, am observat că locotenentul major, se purta destul de amical cu un alt candidat, care posibil că nici el nu rezolva nimic din exerciţiile ce trebuiau făcute. Apoi, ofiţerul s-a apropiat şi la mine. Am schimbat câteva cuvinte amicale, dar nimic despre lucrare. Cei care au terminat, depuneau deja tezele. Ce mi-a venit nu ştiu, dar reţin că am depus lucrarea peste a celuilalt candidat, despre care ştiam că nici el n-a lucrat nimic la teză. Eram convins că acum voi scăpa de aici şi cu bine. Până la afişarea rezultatelor unii dintre candidaţi s-au mai bătut, alţii au furat ceva difuzoare, cert era că pe vr-o cinci I-au băgat la arest, obiectiv care era într-un turn a unei clădiri de construcţie medievală. A venit ziua când s-au afişat rezultatele şi ne-au prezentat pe cei 34 de reuşiţi. Noi eram cu valizele deschise în careu şi aşteptam inspecţia pentru a pleca pentru totdeauna din ceia ce noi am crezut că era o şcoală dar de fapt s-a dovedit a fi închisoarea adolescenţei celor care “reuşeau” să intre în acel liceu. S-a stârnit o rumoare. Toată lumea-l căuta pe candidatul cu numărul 642. Eu eram foarte absent, deja cu gândurile mele la Someşul care mă aştepta să mă bălăcesc în el. Totuşi parcă numărul acesta…eu eram. Nu ştiu cum trebuie să leşini dar atunci eram pregătit cu toate. Efectiv acesta era ultima fază acest control, ne-au făcut decontul ne-au dat foile de drum şi acum văd în faţa mea un căpitan. Nu era acela care ne ştia pe numere de aceia m-a întrebat de unde sunt. Vă imaginaţi că tipul acesta ne aducea dosarele personale şi le înmâna candidaţilor nereuşiţi. Îl avea şi pe al meu. M-a luat pe după cap şi mi-a spus că şi el este de pe acolo, că nevastă-sa era chiar de acolo, ce bine ne-ar fi nouă împreună. La acestea foarte senin “am raportat” că eu n-am trecut la examen. Atunci căpitanul foarte serios îmi spune:”642 ai fost admis”. Am râs şi I-am spus cum am dat foaia albă la matematică. A pus mâna pe mine, lucru care m-a speriat, şi m-a tras după el. A început să-mi spună dânsul ceva dar eu nu eram deloc atent, eram aşa de speriat şi plângând urlam că eu “vreau acasă”. Văzând că intenţia lui de bine a luat o turnură inversă mi-a spus: “bine, du-te acasă şi te întorci la întâi septembrie. Ca să fiu sigur că te întorci dosarul tău rămâne aici”. Aşa am scăpat pe moment de acolo. Spun pe moment deoarece miliţianul a venit şi mi-a spus că de nu mă întorc mă dau de dezertor. Eu atât am ştiut că acolo nu mai este de mine. Am mai fost chemat încăodată la Comisariat dar tot nu m-am dus cu toate că Tov. Comandant era un consătean de-al meu.
După acest segment din viaţa mea, îmi căutam liniştea în satul meu, pe malurile Someşului, convins fiind că fără dosar nu poţi face un pas în viaţă. Meditând la ce nu se mai poate întâmpla, stând pe o capră de lemn în spatele căreia se puneau pietre pentru ca Someşul să nu roadă din maluri, pe o altă capră, dar pe o porţiune de teren pe care stăpânii nu ne permiteau accesul, era o CINEVA pe care n-o cunoşteam. Că n-o cunoşteam nu era problemă, dar era aşa de atrăgătoare că mă simţeam ca smuls de pe capra pe care poposeam. Mimând fel de fel de ocupaţii, cum ar fi pescuitul, înotatul, ba chiar căratul de pietre în spatele caprelor de lemn, cumva am ajuns lângă ea. Printr-o francheţe specifică vârstei, am ajuns la faza cu prezentatul. Aici a apărut ceva care nu era planificat. Se scuza că nu ştia să se exprime prea bine în limba română. Cred că I-am fost de real ajutor. Atât de mult am povestit cu ea că mă dureau braţele. Din acea zi ne-am întâlnit continuu. Oarecum ea şi-a propus să stea în satul meu până va începe şcoala. Eu eram foarte bucuros că şcoala mea în acel an nu va mai începe şi a fost prima mea cădere în visare. Timpul nu mai avea nici-o inscripţie pe cadrane. Era prezent la întâlnire şi ne despărţea la culcare. Sudura aceasta dintre noi a avut efecte între părinţi, între prieteni, practic de ori unde trebuia să fiu şi nu eram mi-se observa lipsa.