Într-o zi, a venit la noi acasă un om care a lămurit-o pe mama să mă de-a la o şcoală de mineri din Baia Mare. Omul acela era delegatul Minei care trebuia să-şi facă viitoarele cadre de muncitori. Ori ce am motivat eu: că n-am dosar, că mă trimite numai să nu fiu acasă, că mă dă pe mâna unui om străin şi mă trimite unde şi-a înţărcat dracul copiii, n-a ţinut. Năcăjit m-am dus la ultima întâlnire. Şi chiar aşa a şi fost…ultima. Prietena mea mi-a spus că Ferneziul, localitatea de unde este ea, se află la vre-o cinci km de Baia Mare şi tinerii băimăreni vin des la cinematograful din Ferneziu. Asta l-a liniştit total, pe turbatul care eram, din momentul în care a venit acea persoană să mă ducă la şcoală. Acum radiam de fericire. Am mers şi mai departe şi ne-am făcut jurăminte de credinţă să nu ne mai despărţim în veci. Acest legământ a fost întărit cu sânge de fiecare. Ea şi-a rupt un coş din care în final a ieşit ceva sânge iar eu mi-am rupt un neg care a permis scurgerea câtorva picături de sânge care le-am amestecat uitându-ne fascinaţi la pata realizată. Ne-am promis pe veci unul altuia. Acum chiar că eram liniştit cu toate că aşi fi dorit să văd şi altceva nu numai pata de sânge. Din vorbe în vorbe ne-am dat şi prima întâlnire când ne vom reîntâlni, la cinematograful din Ferneziu. Sosind în Baia Mare situaţia era mai complexă decât era pe capra de lemn de pe malul Someşului. M-au primit fără de acte, urmând a le cere şcoala, acte care au sosit doar la sfârşitul trimestrului. Până atunci n-am avut voie să ies în oraş deoarece n-am primit bilet de voie. Am fost dat în grija unui pedagog care dormea chiar lângă dormitorul nostru. De fugit nu am avut intenţia deoarece în marea mea liniştire, am omis să-i cer adresa şi habar n-aveam de unde s-o iau. Noi am stabilit doar data când să aibă loc întâlnirea, dată care a trecut de mult până să intru şi ei în legalitate. Dragă nepoate, cu primul bilet de voie am fugit la Ferneziu, la cinematograf. Am zărit-o, dar o ducea un băiat de după umeri la film. Prin intermediul unui coleg, din Ferneziu am aflat adresa ei, dar între timp se mărita-se. N-a dorit să-ţi fie bunică după atâtea jurăminte. Poate că acum pricepi şi tu de ce n-am vrut să o mai văd.
Nepotul a trăit cu intensitate întâmplarea relatată de bunic, lucru care l-a pus pe gânduri pe acesta. Are oare şi dânsul vre-un “angajament” în această poveste ? Vârsta lui este cam ca a personajului din poveste.

9 februarie 2005

La nici opt km

Erau în tren de mai bine de o jumătate de zi. Femeia de pe bancheta din faţă, cam la aceiaşi vârstă cu militarii, părea o femeie educată, care-şi alegea vorbele în timpul conversaţiei care a ţinut atâta până au aflat că şi ea mergea la Sibiu. Atunci brusc, pentru amândoi militarii în termen, parcă a început aşi pierde farmecul şi interesul. Sibiul… îl cunoşteau bine. În Sibiu n-ai nici o şansă ca militar în termen să discuţi cu o fată. Eşti total ignorat. Şi este firesc să fie aşa, deoarece ori ce fată de aici se pricepe la gradele militare şi sunt destui studenţi la Academia Militară, studenţi care au dreptul la două zile de învoire pe săptămână. Un alt atu este că un student devine un ofiţer, un soldat este ce este deja. Dacă nu ţi-a mai rămas nici-un student, nu se îngrijorează deoarece mai sunt şcolile de maiştri militari şi de subofiţeri care sunt precis o partidă mai bună decât ori care soldat în termen. Cât priveşte viitorul salariu, nici nare rost să vorbim. De aceia au început discuţiile să lâncezească între femeia educată şi militarii în termen care se întorceau la unităţile lor din permisie.

Ori cum a încercat fata să mai încropească discuţia întreruptă n-a mai avut succes şi discuţia lâncezea. “Până aici, gândea fata, toate au fost bune. Ce s-a putut întâmpla că ambii tineri simultan evită continuarea deosebit de plăcute-i convorbiri care s-a înfiripat între ei?” Cu toate că au stat doar câteva ore împreună, conversaţia a fost interesantă şi băieţii sunt serioşi şi chiar frumoşi. Este posibilă o ratare atunci când de fapt ar fi trebuit ca lucrurile să se închege? Unde a dat cu bota în baltă? Ce să facă pentru a reanima, a reînnoda firul conversaţiei? Cu toată bunăvoinţa pe care o afişa fata, băieţii parcă erau opaci. Nu mai doreau să participe la nici-un fel de conversaţie şi aşa au stat indiferenţi până a ajuns trenul în Sibiu unde s-au despărţit ca şi cum nici nu s-ar fi cunoscut.
Timpul trece chiar dacă eşti militar. Şi soldaţii din tren se apropiau de lăsarea la vatră. Apăruse chiar în acea vreme materialul aşa zis “fâş-fâş”. Puteai afla prin magazine canadiene sau balonzaide din fâş dar nu de producţie românească. Se vindeau fâşuri importate din Grecia, Turcia şi din alte ţări. Comandantul soldaţilor noştri aflase că cel mai bun material de tipul “fâş” nu este cel care se comercializează ci acel care se produce în ţară la Cisnădie.(mai târziu din acel material se vor face parpalace la uniformele pentru miliţieni). Aşa într-o doară îl întreabă pe sergent, dacă nu cunoaşte pe cineva prin Cisnădie. Atunci şi-au adus aminte de “fata din tren”, care la despărţire parcă a spus ceva de Cisnădie. Poate…
– Mergem tovarăşe comandant. Şi au plecat spre Cisnădie un oraş al textiliştilor dintotdeauna. Cum au intrat în localitate, cineva le-a spus unde este căminul de fete. O clădire de tip han, sub formă de “U”, cu o poartă masivă din lemn şi o linişte, dincolo de poartă, incredibilă. Pe afară nimeni.
– Eu o strig !
– Strig-o !
– Mariaaaa !!! In acel moment, la geamurile de la parter, la balcoanele de la etaje au apărut câteva sute de Marii. Ruşinaţi băieţii se îndreaptă spre poartă când un cor din sute de fete au strigat:
– Care Maria ?!!! Din aproape în aproape s-au lămurit şi chiar au găsit “fata din tren” expunându-şi dorinţele şi mai plimbându-se cu maşina prin Cisnădie. Băieţii încă nu şi-au revenit. Ei n-au văzut în armată atâţia băieţi la un loc câte fete erau aici. Au aflat de la “fata din tren” că pentru fete Cisnădia este mai mult ca o mare mănăstire de maici. Acum în acest moment, spunea “fata din tren”, erau 6000 de fete şi 2000 de băieţi în afară de acei care sunt deja căsătoriţi. Acest lucru l-au observat băieţii noştri, soldaţii în căldura cu care li se adresa “fata din tren” băieţilor, de parcă erau intangibili. Ei, soldaţii, care nu aveau nici-o şansă în municipiul Sibiu să se vadă curtaţi de domnişoare în Cisnădie.
– Bunicule eu te preţuiesc şi te iubesc mult. Ori de câte ori stau cu tine, nu mă plictisesc niciodată. Îmi spui poveşti, de fiecare dată altele nu tot acelea cum face bunica lui Liviu care tot timpul îi spune aceiaşi poveste. Totuşi te-aş întreba şi eu ceva?
– Dă-i drumul piciule.
– Cum de ţi-ai adus aminte acum de “fata din tren”?
– Vara asta, în care ne-au lăsat să ne petrecem împreună vacanţa, am căutat ca să-ţi prezint câteva lucruri poate interesante, poate nu, dar sigur că nu le-ai fi putut afla de la altcineva deoarece ele s-au petrecut “în calendarul meu”, aşa numesc eu timpul scurs al vieţii mele, în care, după câte vezi s-au petrecut nu puţine lucruri şi prin curiozitatea ta mai împins a ţi le spune, prilej de analiză nu numai a vieţii mele, dar şi cum am văzut atunci viaţa, dar mai ales acum prin prisma anilor trăiţi , dar cu osebire a ceia ce a mai rămas de trăit. Sunt sigur şmecherule că tu şti deja că unul dintre acei soldaţi eram eu. Eu acel care pur şi simplu am uitat de toate aceste lucruri şi întâmplări vechi, şi dacă am fi luat alt autobuz, nu doiul, să ne lase în faţa Uzinei, poate ar fi fost înmormântate pe veci.

Îţi aduci aminte că-ţi era sete când ne-a lăsat autobuzul cu care am crezut că mergem până la baraj. Unde am intrat noi să luăm sucul, de fapt o bodegă ca atâtea altele apărute în peisajul postrevoluţionar, era o femeie care se lupta cu un bărbat care era bine băut. Dacă ai fi cunoscut psihologia nevestelor de băutori ai fi observat că acea nevastă nu-şi înjura bărbatul pentru paguba făcută, nu-l blestema cum toate femeile din Ferneziu obişnuiesc să se comporte cu bărbaţii care spun că merg să-şi ia ţigări şi vin pe trei cărări noaptea putrezi de beţi. Femeia aceia nu făcea nimic din toate acestea. Ei îi curgeau râuri de lacrimi ştergându-i soţului faţa murdară, aranjându-i hainele pe el şi apoi se înhăma în al “trage “ către locuinţă. Uitându-mă la ea, “fata din tren” care ne vorbea politicos numai pentru că eram bărbaţi, mi-am dat seama că dorinţa aceasta de-aşi face un cămin a fost atât de mare încât, ceia ce face fiecare femeie înainte de-a se căsătorii, ea n-a mai putut face şi a luat un bărbat “la rând”, bărbat care cum îl “scăpa” în bufet cum se făcea ca ranga. Ciudat este că şi el îi ţine isonul, plâng amândoi de ce înseamnă pentru ei necazurile vieţii, necazuri de care nu se plâng dar simt că-i copleşeşte, aici ei ne mai având tăria de a se opune slăbiciunii umane, nu ea care şi-a dorit atât de mult un bărbat şi acum îl are, aşa cum l-ai văzut şi tu.

Ziua „H”

Desigur că şi maramureşenii s-au hotărât ca alegerile din 2004 să le aducă pe acei oameni de probitate profesională, care să se implice cu adevărat în problemele care sunt specifice zonei, oameni care să-şi facă un nume din a le apăra drepturile, a face o gaură în concepţiile unora pentru care “ţara-i” doar Bucureştiul. Unii vor zice . “păi până acum nu v-aţi ales demnitarii?” de ales I-au ales ei dar erau “puşi” de pe alte meleaguri pe care nu I-a interesat niciodată Maramureşul ci numai propriile lor afaceri. Pentru a nu repeta “starea de indiferenţă” care-o manifestă celelalte provincii pentru Ardealul nostru, sindicatele au făcut pacte cu viitorii aleşi, care o dată aleşi, în urma acestor “pacte” şi a câtorva posturi de miniştrii (Vezi pe Todoran), era cât pe a-ci să înăbuşe total mişcarea sindicală. Acum a trecut şi domnia foştilor “oameni a lui Năstase” şi mişcarea sindicală, maramureşenii s-au grupat în jurul unui tânăr pe care l-au scos senator, om de perspectivă, fără şabloane şi conservatorisme şi mai ales era reprezentantul partidului PUR, om cu toate calităţile bune ce trebuia să le aibă, proaspăt “venit” de la partidul de guvernământ unde a obţinut un loc pe listele eligibile, dar mai ales hotărât să rezolve problemele maramureşenilor.
Calităţile acestui tânăr senator au fost apreciate şi colegii lui de partid şi l-au propus de Ministrul industriilor şi comerţului. Acum cu adevărat era bucurie în Maramureş deoarece mineritul era în subordinea noului şi tânărului ministru, pe care ei l-au făcut senator şi din senator a acces la funcţia de ministru. Firesc a venit la Baia Mare unde prima vizită a noului ministru a fost la Compania Naţională REMIN, unde ia felicitat pe Directorul general sub ai cărui conducere s-au obţinut cele mai bune rezultate pe ţară (locul II) şi la asigurat pe el şi pe ceilalţi, că nu va face nici-o schimbare de funcţii deoarece aceste frumoase şi certe realizări nimeni nu le poate garanta că se vor repeta sub un alt Director General. Discuţiile purtate şi laudele atribuite Directorului General REMIN, cu mult mai bine au fost sintetizate de reporterii prezenţi la conferinţă, dar pentru a ilustra şi mai profesional aceste laude meritate din plin, s-ar putea apela la o poezie scrisă de poetul clujean, Emil Isac, adevărat că în alt context: