Minerul
Razele albe ce din bec se răspândesc în odaie,
Drag miner, se fac din cărbunele negru pe care ciocanul tău îl taie.
Din noapte pământului tu mi-ai trimes lumina în noapte
Şi gându-mi coboară la tine cu sfială şi şoapte,
Cum s-ar învârti toate roţile, dacă n-ar suna neîncetat ciocanul tău în pământ?
Cum ar porni navele pe valuri şi s-ar duce trenurile, drum în vânt?
Cum ar dudui motoarele, dacă n-ai fi tu în pământ?
Cât de mare ar fi întunericul, dacă nu l-ar sfărâma cărbunele ciocanul tău sfânt?
Tu dai căldură şi lumină, tu care în adâncime nu ai nici flori, nici soare,
Tu, care cânţi în pământ, cu fruntea în sudoare,
Şi ciocanul tău taie cărbunii fără-ncetare
Cu inima ta caldă şi cu braţul tău tare.
Minerule mă gândesc la tine şi aş vrea să te sărut pe faţă,
Tu, care cobori şi duci în neagra tăcere cântec şi viaţă,
Tu, care cunoşti două nopţi: una jos şi alta-n sus,
Şi cântecul totuşi pentru lumină l-ai spus.
Minerule, cu gându-mi de mii de ori cu tine cobor…

După asemenea calde discuţii, la nivel de ministru, director general REMIN, conducerile confederaţiilor sindicale din branşă, prezenţi cu toţii la conferinţă, au dat impresia, că lucrurile dezbătute au fost sincere şi au intrat pe făgaşul cel bun. Au sosit televiziunile, reporterii şi….directorul general, încurajat de ministru a făcut promisiunile şi angajamentele de rigoare pentru… re-numirea în funcţie.
Lumea fericită “pupat piaţa independenţei”, dar promisiunile, subvenţiile şi celelalte oferte întârziau. De fapt până atunci, la întâlnirea cu ministru, se bălăcăreau lucruri care trebuiau să discute pe faţă. Să se pună decizii. Acum se părea că lucrurile s-au clarificat.
Numai că n-a trecut mult timp şi s-a constatat că domnul ministru a uitat că a învăţat la lumina dată de cărbunii scoşi de mineri şi a dobândit valori şi averi chiar din ceea ce scoteau ai noştri mineri din pământ. S-a constatat că, domnul ministru, nici nu este melancolic nici nu cunoaşte poezii, şi ce este dureros că nu cunoştea nici poezia ARD EALUL, poezie a aceluiaşi Emil Isac.

………………………………………..
El este visul fără deşteptare.
Nemărginit îi este hotarul.
Ardealul este Isus şi Calvarul,
Ardealul este lanţul ce se sfarmă,
El este a păsărilor larmă,
Este sânul de mamă şi oţelul tare,
Este flutur alb şi Muntele Mare.

Ardealule, Ardealule, Ardealule,
Orice plâns şi cântec din tine porneşte.
Ardealule, frumosule, mai frumos eşti
Ca Luceafărul din lumile cereşti.
Tu m-ai învăţat să plâng şi să cânt,
Pământul tău este mai mult decât pământ,
Eşti fântână de aur ai găleată,
Şi piatra ta noaptea scânteiază
Şi veşnicia te-a luat în pază.
Al meu eşti, al nostru eşti,
Povestea cea mai frumoasă dintre poveşti.

Ceea ce mai înainte spuneam, se confirmă şi prin pierderea dreptului de-a avea o autostradă care ar fi trebuit să fie ca un brâu pentru Ardeal, proiect care subit s-a suspendat.
Apoi a sosit un ordin de numire a unui alt Director general la REMIN după care o şedinţă hotărâtoare pentru multe incertitudini din minerit a avut loc în “Ziua de Bunavestire”, în 25 martie 2005 numai că vestirea era o sfidare a Sfintei sărbători. Tânărul ministru a hotărât: “Din 2007 mineritul din Maramureş se închide total”. Ne-am dat cu cine a trebuit! Odată cu această decizie, cam tot ce a fost industrie în Maramureş va fi falimentat, deoarece foarte multe uzine lucrau pentru deservirea industriei miniere locale şi din areal.
Această decizie a fost cel mai mare afront pentru acei care încă îşi mai câştigă pâinea din subteran, dar mai ales pentru acei care, spune tot Emil Isac:

Voi, morţilor, care aţi murit…

Voi, morţilor, care aţi murit,
Spuneţi, cum aţi murit?
Aţi fost fericiţi când v-a sărutat
Pe buze veşnicia?
Vi s-a deschis soarele, ca să pătrundă
Cu toate chinurile voastre?
Ori v-a înrădăcinat pământul
Cu îmbrăţişarea de fier?
Aţi auzit cântând slava, şi miros de floare
V-a acoperit privirea smulsă din lume?
V-a chemat adânc, în abis, un glas străin,
Dulce?
O, cum este moartea, bună ori rea,
Durere ori plăcere?
Chiot ori tăcere?
Şuier de vânturi de mare, ori zâmbet de mare.
V-aţi ridicat, ori v-aţi cufundat?
Cum a fost moartea voastră?
……………………………
Zbier răguşit: cum aţi murit?
De ce-aţi murit? De ce murim?
Şi noi am mai putea completa: “cui au servit morţile voastre?”

Şi parcă de dincolo de neguri ne răspunde acel care zice că:

AM SĂRUTAT ÎN PIATRĂ

Am sărutat în piatră un cântec bun şi cald.
Am dat fiinţei moarte căldura gurii mele.
Am dat viaţă pietrei şi I-am ucis tăcerea,
Ea nu mai este piatră, căci cântecu-mi trăieşte.

Nesimţitoarea piatră, simţi tu ce este focul
Ce a sădit în tine al gurii mele cântec?
Te scutură trezită, căci nu mai poţi fi moartă,
Căci viaţa mea-i mai tare decât tăcerea ta.

Închide-n tine glasu-mi şi-l vei păstra pe veci.
Am sărutat în tine un cântec bun şi cald.
A veşniciei taină cântarea mea ţi-a spart…
Şi te-am ucis pe tine, ce-ai vrut să mă ucizi.
(Încearcă parţial să ne destăinui poetul Isac)

Fernezanii aceştia sunt nişte oameni deosebiţi şi răbdători până peste limitele umane. Dacă ştim că Ferneziul a fost un sat care s-a dezvoltat independent de alte localităţi, sat care avea influenţele sale mai mari sau mai mici asupra locuitorilor săi. Ca ori care localitate rurală avea şi acesta ritualurile lui, obiceiurile lui, şi evident bucuriile lor. Dar se constată că pe parcursul vremilor, parcă nici din greşeală n-au avut măcar un singur conducător din propriul lor sat. Un conducător de nivelul unui primar sau a unui director la Mina “Ioja Bela”. Ciudat dar toţi şefii erau venetici, oameni care nu doreau ca ei să fie concilianţi, să se adapteze oamenilor şi locului, fernezanilor, să le protejeze personalitatea şi obiceiurile. Pe acei conducători nu I-a interesat lucrurile acestea, îi preocupa mai mult câştigurile dobândite din funcţiile dobândite aici, care le permitea să dispună de aceşti oameni, uneori dincolo de ceea ce uneori se delimitează în ceea ce se consideră: “limite ale normelor şi regulamentelor în vigoare” şi mai ales la respectarea demnităţii umane. I-au suportat pe fiecare, până când s-au trezit, că satul lor nu mai există. L-au transformat în cartier de oraş. Era încă o măsură luată arbitrar în vremea fostului regim, fără a fi consultat pe acei locatari, pe oamenii care aici s-au născut şi aici au muncit şi trăit viaţa ce le-a fost oferită de Cel De Sus. Pe atunci erau un sat nenorocit, acum sunt un cartier mărginaş, ocolit de oficialităţi, deoarece concentraţiile de plumb sunt peste cele care mai pot garanta cuiva o sănătate. Problemele lor sunt nenumărate. Ce-a de bază, şi-şi poarte plumbul în oase şi în sânge cu demnitate. Minerii fernezani îşi poartă tusea şi silicoza cu un adaus de plumb. Cunoscând efectele deosebit de nocive ale plumbului în organism, întreaga Europă a hotărât să nu se mai exploateze, prelucreze sau produce plumb pe suprafaţa ei. Da dar gloanţe nu există fără plumb şi nici buncărele nu pot fi protejate de radiaţiile Gama fără plumb şi atunci au decis ca de acum încolo numai aici, deci la Ferneziu să se mai producă plumb.