Parcă nu-ţi mai poţi lua altă sarcină, altă muncă în astă viaţă dacă termini construcţia unei case. Nu mult durează sentimentul de linişte, de automulţumire că, parcă-i o fatalitate, începi un nou şantier cu reparaţiile. O parte dintre instalaţii s-au învechit deja, altele sunt uzate moral, fata ta ar dori să aibă baia ei, băiatul îşi doreşte o cameră mai mare…şi întreagă viaţa ţi-ai amanetat-o construcţiei şi întreţinerii casei tale. Te uiţi în curţile altora care au reuşit o carieră strălucită, s-au dedicat unor idealuri, unei profesii, au unele dotări aparte, au maşini de îţi rupi gâtul sucindu-ţi-l după ele. Tu tot construieşti şi nu dă Domnul să termini în veci de zidărit. Luky se gândea la oamenii aceea care au făcut casele şi pe care nu i-a zărit niciodată în lojile turnurilor propriilor case. Apoi o vreme, pe acolo, parcă nimic nu se mai mişca. Cineva, cândva, l-a rugat să meargă cu el, să vadă câteva case de vânzare în zona aceea. Era un fost prieten din copilărie care s-a aciuat şi el prin Baia Mare şi, având ceva bani, îşi dorea casa lui. Au trecut şi pe la casele cu „turnuri”, ambele erau puse-n vânzare. Deci oamenii aceea care au construit casele n-or mai trăi. Gospodarii, dacă nu mai sunt, copiii lor, vând casele. Sigur era că proprietarii care au construit casele nu mai trăiau, deoarece un om care a făcut o casă, nu poate s-o vândă. Vinderea casei sale de către acel care a construit-o este sinonim cu a-şi vinde propria viaţă şi, vorba aia, numai un singur Faust a fost. În schimb copiii lor nu realizează acest lucru ca pe o fatalitate, deoarece nu este vorba de viaţa proprie. Vânzând casele făcute de părinţii lor, de fapt ei vând totul. Casa este acel loc în care a fost inclus tot ce se poate materializa din ce au constat vieţile părinţilor lor, şi chiar şi ale lor, ale copiilor. Acolo le sunt şi bucuriile lor, şi nu în ultimul rând necazurile pricinuite celor care le-au dat fiinţă, de efortul, uneori peste putinţă, înglobat în ceea ce acum este un obiect de vânzare. Casă de vânzare. Luky şi-a dorit mult să-i ştie pe oamenii care au construit casele, dar să cunoască şi pe „vânzători” acelor case, dar n-a reuşit să-i întâlnească pe nici unii. Ar fi fost posibil ca acei copii, să-şi fi urât atât de mult părinţii şi casa copilăriei lor, care a fost un şantier deschis continuu, când ei ca şi copiii îşi doreau mult locuri de joacă, încât s-au mutat în altă parte, să n-o mai vadă în veci. Nici acum nu existau urme de paşi în loja turnului, dar de această dată după cum se pare, din cu totul alte motive. Se gândea Luky că poate numai el a iubit casele cu turnuleţe, cine le-a avut nu le-a putut preţui datorită enormului efort depus şi a măcinării lor fizice şi morale. Urmaşii lor or fi avut motivele lor să nu le iubească. S-ar cădea ca şi Luky să vorbească doar de o singură casă. Să-şi materializeze preferinţele sau pretenţiile specifice, doar la una dintre ele, chiar dacă amândouă erau într-adevăr identice. Poate că aceste case să fi avut la originea construcţiilor lor doi fraţi. Sau poate că a fost un cuplu care s-a iubit în tinereţe dar pe care vicisitudinile timpurilor i-a despărţit, cuplu care îşi ascundeau şi acum iubirea, cu toate că îşi preţuiau sentimentele şi se iubeau unul pe celălalt. Apoi casele erau amândouă amplasate la câte o ramificaţie de stradă, deci ambele erau „case de colţ de stradă” şi ambele aveau turnuleţele în aşa fel construite din ele parcă, cei doi doreau să se poată vedea totdeauna din colţurile caselor şi a străzilor care intersectau strada Alecsandri.
