Cum probabil erau construite cu împrumut de stat, aveau la bază acel „proiect standard” pentru construirea de case omologat imediat după război. Numai că, proprietarii acestora, le-au adăugat acele turnuri peste planul iniţial. Poate că proprietarii să fi avut ceva funcţie că li s-a permis, în acele vremuri tulburi ale anilor ’50 să modifice „un proiect de stat” . Posibil ar fi fost ca unul dintre aceşti proprietari să fi fost constructorul şi celălalt arhitectul care s-au ajutat unul pe altul în realizarea unei case „altfel” ca sutele sau poate miile făcute după unicul proiect STAS existent atunci în ţară.. Sau pur şi simplu că erau numai doi oameni deosebiţi care nu doreau să se piardă în marea masă a anonimilor „stas”. Toate aceste gânduri s-au speculaţi se derulau în capul lui Luky de câte ori avea drumuri prin partea aceea de oraş. Ar fi putut să le vadă mai târziu în timp, sau poate niciodată, dacă nu erau în preajma pieţei mari a oraşului, vis-à-vis de Bufetul Bixad, o oază a oşenilor veniţi la diferite munci prin varii localităţi ale regiunii. Din acest loc îi „culegeau” maşinile carosate care-i duceau după o săptămână de lucru prin străini, acasă sâmbătă de sâmbătă. Cum veneau pe rând, după cum îşi terminau treburile, cei care îi aşteptau şi pe alţii să se umple o maşină pentru a putea pleca, se puneau pe băut, atâta cât să înceapă câte o bătaie, care de fiecare dată, se termina cu bătăi în cuţite. Apoi, în loc să ajungă acasă la familiile care-i aşteptau cu prinosul muncii lor, îi aflau nevestele sau neamurile prin beciurile miliţiei, arestaţi. Toată lumea care avea trecere pe acolo, deoarece nu doreau să fie „participanţi” la aceste manifestări alcoolice, treceau pe cealaltă parte a drumului unde erau „casele cu turnuri” şi aici aveai ce să vezi, nu bătăile de la bufetul „Bixi”. După cum se vede nu de puţine ori soarta l-a împins pe Luky înspre „casele cu turnuri”.
Dacă tot se uita la ele, îi plăcea să viseze. Îşi lega visurile lui de aceste case, care în marea lui dragoste faţă de istoria neamului, permitea imaginaţiei sale „să parcurgă” multe episoade şi multe bătălii. Toate aceste frământări istorice, reale sau imaginare, bătălii în care ar fi putut deveni erou, erau întipărite puternic în memorie deoarece la nici o sută de metri distanţă de ele era poarta de intrare în cetatea Băii Mari. Locul unde legenda spune că a fost omorât Pintea Viteazul când a ridicat barda să taie închizătorile porţii de lângă Turnul Măcelarilor, turn care încă ne mai sfidează şi astăzi cu venerabila sa vârstă. Asta părea a fi latura bărbătească-războinică a lui Luky. Partea de om studios, om care citeşte şi cine ştie, poate vreodată va şi scrie, îşi dorea ca în camera rotundă de sub „pălăria turnului” în care să citească şi să înveţe continuu. De aici să aibă „sub ochi” tot timpul, imaginile pe care ţi le oferea strada. Ar fi fost o senzaţie mult mai bogată ca a oricărui film. Cu timpul, când deja şi cărţile lui au devenit o bibliotecă, mai mică e adevărat, dar suficiente ca să devină bibliotecă, a aflat că de fapt cărţile nu se ţin în lumina soarelui. Nu trebuie ţinute nici măcar în lumina puternică dinspre sud, deoarece aceasta le distruge. Ciudat este că ori ce carte aduce lumină în mintea tuturor, dar pe cărţi lumina le distruge.. Dar neostoita lui poftă de citit precis că numai acolo şi-ar astâmpăra-o. De cumva va mai scrie, indiferent ce va avea de scris, proiecte, teme, planuri sau ori ce altceva, pentru el, acesta ar fi locul ideal.
Dar acum Luky era aici. Era el aici, însă nu era „acolo” unde el şi-a dorit. Se afla în camera rotundă de sub „pălăria” turnului, dar acuma „pălăria” turnului nu se mai afla deasupra capului său, cum îşi dorea el. Între el şi pălăria turnului mai era „introdus” un nivel.

Ca să realizeze acest lucru, noii proprietari au modificat construcţia, ridicând „pălăria” turnului şi clădind încă un nivel peste întreaga casă. Acum ca o veritabilă pălărie, au aşezat acoperişul turnului care de această dată, este de recunoscut că acum este cu mult mai impozant ca înainte. Coincidenţa dintre „vieţile” celor două case cu turnuri continuă. Doar în câteva săptămâni, proprietarii celeilalte case, parcă imitându-i pe „vecini”, ridică şi ei „pălăria turnului” la fel ca şi „proprietarul şi concurentul” lor, mai construiesc şi dânşii încă un nivel, peste casa construită iniţial. Acum, în această fază, apar ceva diferenţe de gust, de cultură, dar şi de bani, între cei doi proprietari. Al doilea proprietar, de această dată îmbină mai corect modul de amplasare a turnului şi „a pălăriei lui”, prin abordarea, atât a unui stil arhitectonic care a îngemănat fericit acest apendice arhitectural al casei.
Cu toate că se afla în clădirea pe care o iubea atât, prin care şi-a împletit o parte din visele sale adolescentine, parte din ele însumând „ce ar fi putut fi el” în secolele trecute, când asemenea construcţii cu turnuri şi metereze erau obişnuite, prima lui mare dezamăgire de acum era că nu era întrutotul sigur, dacă în această casă a dorit să intre, sau în cealaltă. În toată perioada în care îşi împletea visele cu „vieţile” acestor case, nu şi-a pus niciodată măcar întrebarea: „pe care dintre cele două case o preferă mai mult?” Care dintre ele exercită o atracţie mai mare asupra sa, în plan spiritual sau tehnic? N-a făcut lucru acesta deoarece aproape de fiecare dată venea „să-şi vadă casele” din altă direcţie. Ori „la întâlnire” cu ele, În momentul în care deja îi „apărea” prima casă, aceea era „folosită” în visele şi gândurile sale ca pe un martor. De fapt prima casă, în direcţia lui de mers, reprezenta scânteia în urma căreia începea derularea ideilor, gândurilor, a viselor. Nu de puţine ori, se întâmpla ca pe lângă cealaltă casă, să treacă pur şi simplu fără măcar să o observe, cu toate aceasta, acest lucru nu-i crea nici-un impediment. Cu toate că deja de mult ştia că sunt două case, în derularea viselor sale, ale amintirilor, întotdeauna numai de una se „folosea” . Era vorba de prima dintre cele două case pe care-o zărea întâi, ea era cea care declanşa automat derulările viselor adolescentine. Acum, stând cu spatele la liceul „Racoviţă” le vedea pe amândouă, situaţie iritabilă pentru Luky, deoarece casele nu erau şi acum, ca pe vremuri „gemene”, cum iniţial a fost şi proiectul, cum ele tronau în visele sale. De aceea acum trecea prin momente de debusolare deoarece nu mai era atât de sigur că în această casă a vrut să intre. Ori poate în cealaltă?
Ajuns deja aici şi-a dat seama că nici nu scria, nici nu citea cum, atât de mult a plăsmuit. Privea pe geamurile casei, dar de fapt „privea în amintiri” şi cu regret constata că multe dintre idealurile tinereţilor sale s-au dovedit nemotivate, uneori nesprijinite de viaţă, altele singure s-au estompat. S-ar putea că aici doar să fi început a-şi da seama de cursul psihic al propriei sale vieţi. Segmente şi inserţii trăite cu tumultul şi patosul tinereţii sale, an după an, ciclu după ciclu, care apoi se închid, etapă de etapă şi odată cu închiderea lor îşi pierd şi importanţa în viaţa lui de acum.

În fiecare etapă de viaţă trebuinţele, necesităţile, de toate tipurile se modifică, îşi schimbă priorităţile, ca în final, să ajungi un om „normal” bătrân, pensionar care este dependent de medicamente. După toate aceste zbuciumări, îţi rămâne libertatea să constaţi, că ai mai dobândit încă o dependenţă care te asociază amintirilor de tot felul. În fapt, toate acestea, se leagă de realizările sau nerealizările propriei tale vieţi.
Este uimitor cât de multă nevoie ai acum de aceste lucruri. Cu cât eşti mai puţin solicitat de cei din jur, la această vârstă, cu atât te pregăteşti mai asiduu, pentru ca atunci când vei fi solicitat, de cine-ţi doreşti să facă acest lucru, să fi la nivelul pretenţiilor lor şi în plenitudinea forţelor. Observi pe zi ce trece că pretenţiile celorlalţi faţă de tine cresc, în timp ce importanţa ta faţă de ei este mereu în scădere. Eşti ca şi pavăza de la drumuri. E obligatoriu să fie acolo, dar nimeni nu o bagă în seamă. Hrana sufletească a bătrânilor sunt amintirile vieţilor lor. Numai că vedeţi dumneavoastră, nici aceste fapte şi lucruri care-i înghesuie memoria, nu pot fi numite amintiri, sunt doar nişte fibule de viaţă, pe care acum le mai corectăm, le analizăm, unele le mai „adaptăm” şi probabil le mai povestim şi altora. Deversarea aceasta de ”fapte trăite” mai corect, altele materializându-se în „experienţe nereuşite”, le povestim, le redăm, cu gândul de a-i ajuta pe tinerii care ne ascultă, ca în momentul în care şi ei vor trebui să procedeze „aşa” la o anumită lucrare, sau la un anumit gest de comportament, să fie sigur că se va include „în limitele normalului” . Deci prin aceste destăinuiri pe care noi le povestim şi în care eram participanţi direcţi în acea situaţie fortuită, dorim ca cei pe care ne destăinuim să fie protejaţi, să nu pătimească ceea ce am pătimit noi atunci. Nepreluând şi experienţa vieţii noastre ne tratează ca şi cum noi am fi trăit degeaba.
Aceste retuşuri care noi le propunem altora mai tineri devin, în judecata lor „sfaturi” care dânşii le suportă greu considerându-le impuse şi având continuu dilema:.” S-or mai brodi vro dată crâmpeiele de viaţă trăite de voi, vremurilor prin care vrem nu vrem trecem noi ?„
Luky a trăit perioada în care un om politicos, un om manierat cu purtări civilizate, putea rezolva extraordinar de multe lucruri, numai doar dacă se comporta civilizat şi politicos, ca ori ce om bine crescut. Acum, lumea asta tânără, generaţia care deja ne preia pentru a ne conduce, pe noi şi ţara, ei vor trebui să ne rezolve acele problemele care, atunci când noi eram tineri şi în plenitudinea vieţii le rezolvam curent. Utilităţile şi necesităţile acelor timpuri, tinerilor de acum le par de prisos. Dezmăţul propovăduit şi agresiv impus în unele publicaţii şi chiar pe canalele de televiziune, în filme, vulgaritatea, lipsa de bun simţ, cu care s-au străduit „să-i înarmeze”, muzica obsesiv deşănţată şi sacadată, îi va lovi crunt chiar pe ei, când proprii lor copii le vor întoarce „rostirile”. Acum tineretul se consideră inviolabil, adjectiv care s-a dovedit nu odată „călcâiul lui Ahile” pentru acei care erau deosebit de încrezători în el.
Pe sub geamul acestui observator improvizat, trec şiruri de oameni de toate vârstele, singuri sau însoţiţi, cu sau fără bagaje, frumoşi sau urâţi. Luky îi priveşte şi, dacă bunăoară până de curând căuta frumuseţea în om, lucru ce nu-l refuză nici acum, în schimb actuala preocupare este ce mesaje transmit ochii oamenilor, dincolo de acel obrăzar care-i maschează sufletul şi-i dă înfăţişarea. Prin faţa ochilor, de când s-a postat în acest „borcan” îi trece multă lume. Se gândea că majoritatea bărbaţilor se plâng de consoarte că le iau şi ultimul ban. Dintre doamnele şi domnişoarele care-i trec pe sub geam, nici una nu are mâinile goale. Li se rup mâinile de cât cară. Poate că mâinile suratelor noastre se şi alungesc din acelaşi motiv, apoi cu acele braţe alungite, desigur că vor ajunge ori unde bărbaţii dosesc ceva leuţi. Multe priviri ale acestor oameni sunt şterse, opace şi nu transmit nimic. Poate un minim semn de mulţumire că trăiesc, dar nu ştiu pentru ce trăiesc, şi nici nu abordează subiectul.