Arhiva pentru Categoria » romane «

April 05th, 2009 | Scriitor:

„Măi ţigane tu nu te gândi că-i hârtie, tu te gândeşte că-l ţuci pe adevăratul Stalin, şi-l săruţi pe faţă ca şi cum ar fi acelaşi material ca obrazul lui Stalin.”.
„Tovarăşe, Domnule, aveţi soţie?”
„Am”
„Şi o sărutaţi pe soţie?”
„Bineînţeles c-o sărut”.
„Şi unde o sărutaţi?”.
„Unde o sărut? Pe faţă, pe gură, unde să o sărut?” .
„De ce n-o sărutaţi pe buci doar este acelaşi material?” Se pare că nu i-a dat nimic ţiganului, dacă n-a pupat materialul din mustaţa lui Stalin.
Luky Banu a fost felicitat şi lunea următoare trebuia să se prezinte la comitetul regional pentru instruire. Instruirea cu „activul” a durat vre-o două luni. Chiar a avut o exprimare exhaustivă la instructajul făcut la comitetul regional: ”Am devenit soldaţi ai Partidului Muncitoresc Român”
Toate acestea s-au terminat pe la sfârşitul lui februarie. Luky era un personaj activ şi atâta „lâncezeală” n-a avut în întreaga viaţă ce care a trăit-o până atunci. Simţea nevoia să facă ceva, era dornic de acţiune. Primele lucruri ce trebuiau făcute, erau…şedinţele cu activul raional care de fapt se înscriau în transmiterea sarcinilor primite la Comitetul Regional şi efectiv trebuia să-şi cunoască oameni din subordine, oameni cu care va trebui să-şi ducă sarcinile trasate la bun sfârşit. În materie de oameni nu avea probleme iar „instructajul” i-a completat unele goluri dobândind unele cunoştinţe din care munca cu „activul”, care îi era total necunoscută până acum va reuşit să „urnească căruţa din loc” în sensul bun după cum îi confirma din când în când cumnatul său George, care era pentru el ca un veritabil traductor. Realitatea era că nimeni nu ştia exact cum „arată linia partidului” la nivele superioare, dar îi „îmbrobodeau” aşa că „suna bine” şi nimeni nu prea se insista pe tema aceasta. Se insista de regulă pe abandonarea credinţei, folosind procedeul de luarea în derâdere, de nerespectarea celor mai importante sărbători bisericeşti şi ale neamului, şi unii dintre activişti pentru a demonstra lui Dumnezeu, înjurau de mama focului, ca ultimii dezaxaţi. La un atelier Sovrom exista un asemenea specimen, pe care dorea să-l ştie toată lumea cât de tare „combate misticismul” înjurând jenant de mult şi mai ales tare, cu s-au fără motiv. Agasat de tembelismul purtării sale, celovecul (omul) rus care era şeful atelierului, cu toate că şi el era un eratic convins, îl opreşte pe acel om din „disertaţia” lui supărătoare:
– Tu ce spui omule, o fi existând Dumnezeu?!
– Categoric, nu !!!
– Atunci ce rost au înjurăturile tale neruşinate?! La toţi care ne aflam în preajmă ne-au roşit obrajii de nemernicia „colegului” şi de lecţia rusului consideraţi de lumea întreagă ca atei.
Deci dacă acţiunile lor se axau pe aceste lucruri şi pe organizarea timpului liber al tineretului şi al şcolarilor în şcoli situaţia era bine condusă şi coordonată. Organizaţiile de pioneri erau conduse ferm de personal cu atribuţii rigide în ceea ce privea educaţia şi învăţarea lor în limba rusă. Tot cu pionerii, în nenumărate duminici sau sărbători religioase se colectau metale, cârpe, acţiuni de igienizarea diferitelor obiective, ca să nu mai punem la socoteală invazia de cărăbuşi din anii ’53-’55 când, într-o jumătate de zi, efectivul unei şcoli, a strâns circa o tonă de cărăbuşi, o movilă cam de doi metri în diametru şi 1-1,5m înălţime de insecte scârboase, cărora în final, le-au dat foc cu benzină. Mirosurile emanate îţi întorceau maţele pe dos.

Categori - citeste on line: stamina rosie  | Comments off
April 05th, 2009 | Scriitor:

Cu aceeaşi pioneri strângeau urzici pentru confecţionarea de saci din „urzică moartă” şi colectau diferite plante medicinale care se cereau de către centrele de colectare. Ca să zic aşa, aici treburile erau pornite de alţii, el doar le controla şi revitaliza unde era cazul. Cel mai greu lucru s-a dovedit organizarea timpului liber al tineretului. Şi Luky era copil de ţăran şi ştia de ce-i sfânt pământul, dar „ăia” ziceau că nu este aşa. Apoi omul după o zi de sapă nu-i mai arde de ţopăit ori de „dus muncă de lămurire” cu el. Mai mult, dacă nu se mergea în paralel cu sărbătorile tradiţionale, orice activitate era trunchiată, străină de preocupările reală ale tinerilor de la ţară care-i „onorau” de fiecare dată cu absenţa. Aici nu prea ştia cum să procedeze Luky cu toate că şi el era de la ţară. De fapt ar fi trebuit ca activistul din el să poată desfiinţa copilul de ţăran din el. Lucru greu de realizat deoarece activist era de câtva timp, pe când ţăran era din naştere.
A încercat la indicaţia primită „de sus”, să organizeze o „Joia tineretului”, seară de dans, nu de „bal”, cuvânt scos din dicţionarele activiştilor dar care trebuia să fie scos chiar şi din vocabularul oamenilor obişnuiţi. N-a mers cu dansul deoarece nu-i arde nimănui de ţopăială la mijlocul săptămânii când au ce lucra şi lucrul te frânge. Ce nu pricepeau aceşti activişti că dansul era şi este o bucurie, o explozie a unui lucru bine făcut şi nu de puţine ori încununarea unor munci care te-au solicitat până atunci. Dansul era exprimarea unor reuşite care o împărtăşeşti cu cine ţi-e mai drag. De aici vine dragul de a sărbătorii, de-a dansa, de a-ţi manifesta bucuria prin dans. Acesta este sensul lucrurilor. Cui îi făceai seară dansantă când te culcai seara târziu şi dimineaţa te sculai „până nu se dezgheaţă apa în teoc” să pleci la coasă. Sau cei care mergeau la mină trebuia să se trezească înainte de ora patru. Ar fi fost adevărată bătaie de joc, să stai la „danţ” până la miezul nopţii, ca apoi să fii foarte bucuros, a doua zi, după trei-patru ore de somn. Era absolut nefiresc acest lucru. De aceea se încercau fel de fel de activităţi cuprinse în noile forme de concurs: spartachiadele, competiţii de mare amploare dar cu multe faze eliminatorii, preluată direct de la „balşoi brat”(fratele mai mare), din răsărit, dar care parcă nu se prea lega, ca nici celelalte activităţi, oamenilor de pe aici. De fapt nu era înţeles sensul acestei manifestări sportive. Noi nu eram 18 republici unionale şi nu doream să arătăm nimănui cât suntem de grozavi. Eram aşa cum eram. Îmi aduc aminte gestul unui campion al spartachiadei care la primirea unei diplome, singura „remunerare” a învingătorului în afară de strângerea de mână a activistului, a fost întrebat campion fiind, pentru ce a concurat?. Învingătorul nu putea explica acest lucru. Apoi campion naţional nu era, campion olimpic sau mondial nici atâta, deci pentru ce a făcut atâta pregătire, suferinţă şi muncă dacă de fapt nu este nimic, şi mai mult, n-a primit nimic pentru tot efortul. Problema era că oamenii nu erau nevoiţi să apeleze la ei, mai ales acei de la sate. Ca totuşi să depinzi cât de cât de ei, că altfel nu-şi puteau manifesta puterea, au început a distribui unele alimente şi produse numai pe cartele. Când mergeai după acele cartele atunci ei puneau condiţii, evident că nu de dans. Era raţionalizat petrolul lampant în anii când eram al doilea sau al treilea producător de petrol din lume şi nu-l „vindeau” numai pe ouă. Alcoolul se lua pe cartelă, pâinea, şi altele. Dar toate acestea au trecut. Trist era că ori ce întreprindea Luky, se aflau alţii mult „mai grozavi” ca noi „În ţara fanion”, în URSS. Toate aceste recorduri „inferioare” ne erau explicate de ruşi că noi nu avem tradiţie în cutare ramură, ba nici în cealaltă, că până au binevoit să se retragă din ţară noastră, aproape că ne-au deznaţionalizat în toate.

Categori - citeste on line: stamina rosie  | Comments off
April 05th, 2009 | Scriitor:

Împins din spate de „directivele de partid” dar şi de alţi activişti şi uneori chiar de George, care era ca un camuflat în altă regiune, Luky Banu a făcut şi el nenumărate prostii. De una-i părea cel mai rău, că era şi el unul dintre participanţii activi ai acestei directive, deoarece ca fiu de fost ţăran era conştient ce înseamnă acest lucru cu toate că şi el a „beneficiat” din plin de „roadele acestei acţiuni şi ale muncii sale”. Pe scurt, trebuia să ne arătăm loialitatea faţă de „balşoi brat”. Acest lucru ni s-a impus sub următoarea formă: să se distrugă toţi cartofii care se cultivau în Republica Populară Română deoarece erau cartofi americani (voi ştiţi de unde sunt cartofii?), şi toată lumea să cultive numai cartofi iarovizaţi de Lâsenko. Tovarăşul Lâsenko era academician rus şi a pus ceva saliţir în seminţele de cartofi care au căpătat gust de coajă de salcie, aveau culoarea verde de cobalt şi era adevărat că nu-i mâncau dăunătorii.( Am povestit mai în faţă cum colectau cărăbuşii poate era bine să le fi dat pace deoarece au murit de inaniţie) Ei bine, pe cartofii lui Lâsenko nu-i mânca nimeni, nici animalele şi nici-un fel de gânganie. Opt ani de zile am trăit fără piure, fără o ciorbă de cartofi fără…Fiu de ţăran fiind, Luky Banu a simţit şi în suflet şi pe propria-i piele măsurile într-adevăr arbitrare impuse de sovietici . Pentru reuşita acestei acţiuni, au trebuit confiscaţi TOŢI cartofii din pivniţe, din silozuri şi chiar din cămări. Circul de atunci, cât şi măsurile represive luate împotriva acelor care se opuneau, îi stăruie în minte şi acum. Efectul imediat al acestei „acţiuni” era că cel mai ieftin aliment a fost luat din gura copiilor, de fapt întreaga ţară a suferit din această cauză. Pe loturi mai mărginaşe, cine a mai putut piti câţiva cartofi. i-a semănat. Pară era făcut. Cartofii noştri aveau florile albe, a lui Lâsenko liliachii. Mai simplu nu se putea. Puţina recoltă din cartofii dosiţi era uşor de depistat şi de distrus.
În primăvara care a urmat, Luky Banu s-a gândit că trebuie să iasă şi el la rampă să se evidenţieze cumva, să-i facă cinste şi lui George care a făcut atâtea pentru el. În zona unde-şi avea el „sarcinile şi responsabilităţile”, de obicei prin luna mai „se trăgea” prima coasă. Sărbătoarea de Paşti, în acel an parcă a fost trecută cel mai târziu în calendar, de când s-a ştiut şi până atunci. A făcut apel la „rădăcini” pentru nişte palincă. A tocmit cinci băieţi la coasă în Sfânta Zi de Paşti. Între câte-o gură de palincă şi coasă, în acea duminică băieţii aceea să fi dat brazde pe vre-o două hectare de teren. Poate n-a fost atâta dar Luky s-a decis spre seară că atâta va raporta. Secretarul II a spus să mai adauge un hectar ca şefii lor de mai sus să recunoască această ”acţiune” ca una dintre cele mai valoroase de până atunci. Aşa au făcut, dar se pare că acest obicei era încetăţenit şi între ceilalţi activişti cu grade superioare. Şi din raport în raport, până când „ această acţiune deosebită” a ajuns la activistul care „răspundea şi îndruma” agricultura ţării, suprafaţa cosită de oamenii lui Luky, de UTM – iştii din Vaslui în Duminica de Paşti… era mai mare ca suprafaţa ţării vecine, Bulgaria. Asta da muncă…şi raportare ”corectă” a muncii realizate.
În toamnă, toţi activiştii care s-au evidenţiat au făcut un fel de „instructaj” mai „lejer” pentru a li se preciza că partidul ştie să le şi recunoască meritele şi să le prezinte noile măsuri şi directive care s-au luat de la ultima lor convocare. La aceste simpozioane-convocări, activiştii vot trebui să constate ei însăşi că acei care sunt combativi şi loiali liniei şi directivelor partidului sunt bine apreciaţi. Cam acestea erau punctele la ordinea de zi când au fost convocaţi la acea zisă „ plenară a activului UTM” în Sibiu. Printre celelalte probleme discutate acolo, era şi modul de rotire a cadrelor şi sarcina prioritară era încheierea colectivizării satelor. După toate acele dezbateri şi luări de cuvânt, Luky Banu a fost repartizat, ca o persoană de încredere maximă, într-un raion din Banat ( În acele timpuri nici cuvântul acesta nu trebuia rostit deoarece exista Banatul românesc în Iugoslavia şi Banatul sârbesc în Republica Populară Română şi Tito „ne trimitea” acasă zilnic, ce-l puţin doi grăniceri morţi, împuşcaţi pe graniţă de grănicerii sârbi.) Aici, activistul care a fost numit anterior desemnării lui Luky a realizat multe din cele pe care alţii nici nu le-au început.

Categori - citeste on line: stamina rosie  | Comments off