Acel secretar raional a făcut efectiv treabă bună. Tot el i-a prezentat situaţia politică din raionul „său”. Luky Banu a remarcat că într-un oarecare sat mai exista un singur sătean, Cujmir Iftode, pe care, cu nici un preţ, cu nici-o metodă de „ lămurire” nu l-au putut atrage în colectiv. Din această cauză el n-a putut raporta că „satul era complet colectivizat” Celelalte probleme erau cele obişnuite atunci pentru UTM-işti. Încrâncenarea lui Iftode, a dus la încrâncenarea lui Luky Banu. În cap îi stăruia fraza auzită de nenumărate ori la acest instructaj : Sunt create toate condiţiile pentru realizarea prevederilor Congresului al II-lea al PMR cu privire la transformarea socialistă a agriculturii. Iar Iftode acela desconsidera documentele politice ale partidului şi odată cu aceasta întreaga noastră muncă şi activitate. Chestiunea aceea va trebui să o rezolve el acolo. A mai rezolvat el destule, cu toate că era cam de neînţeles lejeritatea cu care renunţau la pământ sătenii din Moldova faţă cerbicia arătată de acest Cujmir Iftode.
Aici la Sibiu, în ultima zi, au primit ordin de deplasare la un obiectiv. Aşa cum se proceda întotdeauna, cu toate că ei erau activiştii de încredere ai partidului, nimeni nu le-a dezvăluit nici o direcţie şi nici ce acţiune urma să execute. I-au îmbarcat în maşinile unităţii militare 01512 în nişte ZIS – uri (Zavod – uzina; Imenii – cu numele; Stalina – lui Stalin) şi i-au dus pe dealurile Guşteriţei. Totul a fost o surpriză de proporţii. Nimeni nu i-a informat despre scopul acestei deplasări. La locul unde s-au oprit se desfăşura un concurs de motocros cu mai multe tipuri de mărci de motociclete. Printre motociclişti s-a remarcat un concurent din Bistriţa, ochii tuturor erau „lipiţi” de el, deoarece făcea nişte manevre şi artificii cu motocicleta pe care-o conducea, nu numai inimaginabile dar parcă ţie, pietonul de rând, nu-ţi venea a crede ochilor că pot exista asemenea „rezolvări” în conducerea unei motociclete. Toţi au fost impresionaţi de acest joc al hazardului motorizat, mai ales că erau printre ei şi din acei care încă n-au văzut o motocicletă. Cu atât mai uimit era Luky Banu, care era şofer profesionist şi care cunoştea ca profesionist ce este conducerea acestui mijloc, cu adevărat de locomoţie. Dacă activiştii abia stăteau în picioare în acel noroi, bistriţeanul , care avea doar un ochi, parcă valsa pe motocicletă. Acest raliu era cu totul altceva decât munca de partid. Toţi activiştii au început să vorbească ca oamenii obişnuiţi, nu în lozinci şi citate cum erau obişnuiţi, în antiteză cu alţii care vorbeau în versete. Toţi se interesau de marca motocicletei care părea cea mai grozavă, motocicletă cu care concura bistriţeanul chior, singura care era evident că era cu mult mai bună decât oricare alta. Plin de superioritate şi emfază, activistul cu propaganda, responsabilul cursului respectiv, ne-a spus, parcă aşteptând un moment în care motoarele să amuţească:”Vă prezint motocicleta Carpaţi 250, fabricată la Metrom Braşov, care acum este la ultimul test înainte de omologare.

Dumneavoastră tovarăşi, de aici trebuie să înţelegeţi, că din acest moment Republica Populară Română (nu era admis a spune România deoarece aducea aminte multora de „cea mare” care mai avea bucăţi „luate” şi prin vecini), dispune de o industrie capabilă de-a produce cam toate mijloacele de transport. Lângă camionul „Steagul Roşu”, maşina de teren M-234 (M-Muscel), acum această bijuterie a constructorilor de maşini care ne-au furnizat motocicleta Carpaţi 250 acest mijloc de transport modern, rapid, comod şi se spune şi ieftin”. Da, numai că în ţară, pe lângă populaţia românească erau şi „observatorii”, ruşi, care se pare că şi ei s-au îndrăgostit de această frumoasă prezentare a motocicletei Carpaţi. Din câte vorbe s-au „răsuflat”, motocicleta în loc să meargă în Vest la omologare, s-a dus definitiv în Est. Preţurile care ne-au fost oferite pentru ea, nu le cunoaştem, dar de obiceiul de-a „prelua cu japca” eram sătui, mai ales că nu se aplica prima dată de către aceşti uzurpatori. Astăzi vede ori cine că motocicleta KŢM-( în traducere aproximativă motocicleta tânărului komsomolist) rusească şi Zaiaţ (iepure) ,de aceeaşi naţionalitate, sunt motocicletele care alături de niponi „curăţă” toate premiile în ori ce fel de raliu. Un lucru mai aparte-i KŢM- urile se fabrică într-o uzină care produce „acolo” utilaj minier, un fel de Cugir.

* * *

După moartea lui „Lazăr de la Rusca” şi a altor activişti, în timp scurt, Partidul Muncitoresc Român, a hotărât:” încă din prima sa fază de dezvoltare, odată cu funcţia represivă şi de apărare, să energizeze cumva funcţia economico-organizatorică şi cultural educativă şi să devină astfel instrumentul principal al construcţiei socialiste”(Gh. Gheorghiu Dej – Raport la al Congresul II PMR.) În acest context s-au reorganizat „primele necesităţi” ale acestor faze de dezvoltare, ocazie cu care au întărit şi principalul instrument de represiune. Cam la fiecare regiune şi raioane existau asemenea trupe, practic era acoperit tot teritoriul ţării. Cum s-ar spune a început perioada;”ciocul mic” şi delatorii au început să „înflorească, să se polenizeze şi să se înmulţească”. Desigur că de acei care erau numiţi ”duşmani ai poporului”, condamnările lor erau considerate „fireşti”, dacă enumerăm numai pe Folfă Onisim care a făcut şapte ani de puşcărie, deoarece el a observat că nu figurează pe fişele electorale. Atunci s-a hotărât că el nu este necesar să mai voteze. Cineva s-a dus „unde trebuia” şi la „ciripit”. Nu s-a mai ales nimic din viaţa şi sănătatea lui după „regimul politic al închisorii” de care a „beneficiat” timp de şapte ani. Câţiva sectanţi s-au adunat într-o casă a unei familii numeroase pentru a se ruga.

După ce au fost ”demascaţi” proprietarul casei care avea şase copii, a fost „ridicat” pentru „uneltire împotriva orânduirii socialiste”. N-a fost niciodată judecat. Nimeni n-a mai avut nici o ştire nici azi de la el. Luky Banu era în dilemă între a executa aceste ordine inumane ori a se face că nu vede, cu toate că modul cum i se adresau şefii, în discuţiile pe care le purtau cu el, se observa o consideraţie, o încredere pe care ei i-o acordau, raportat la modul de adresare către alţi activişti. Nu fiecare avea în spate un ofiţer securist, persoană care nu era obligată să de-a socoteală nimănui.
Cu aceste gânduri se confrunta Luky în timp ce se deplasa spre noul bastion al activităţii sale. Preluarea activităţii activului UTM i-a luat ceva vreme. Apoi a trecut la reorganizarea direcţiilor de acţiune unor activişti raionali, verificarea în teren atât a arealului de desfăşurare cât şi situaţia concretă a realizărilor de până acum a fostul prim secretar UTM şi cunoaşterea implicită a oamenilor din subordine şi ale organelor puterii locale. Între nenumăratele sale deplasări cu diferite sarcini şi verificări ale activiştilor locali, era firesc să ajungă şi în satul Brădet unde locuia celebrul de acum, Cujmir Iftode. Ca din întâmplare întâlnirea s-a potrivit să fie pe stradă, Luky Banu a salutat şi a încercat să schimbe câteva vorbe despre vreme, despre muncile care urmau a începe foarte curând în acea primăvară, munci care nu de puţine ori erau impuse a se desfăşura la data pe care o hotărau activiştii politici, ale căror cunoştinţe erau nule în agricultură şi mai ales în agricultura Banatului, unde, aproape an de an se recoltau la legume două recolte. La instructajele care li se făceau activiştilor pe responsabilităţile fiecărora, li se aduceau specialişti pentru ai „lumina” în muncile pe care aveau obligaţia să le controleze sau să le impună. Ca un făcut, aceşti activişti, cam toţi erau de la oraşe şi munca ţăranului, lor nu le spunea nimic. Bunăoară despre prim secretarul UTM al raionului care a fost aici înaintea lui Luky,se spunea că era un om deosebit dar habar n-avea ce este agricultura. Era orăşean get beget dintr-un mic orăşel de munte, unde nu se făcea agricultură de loc. Oraşul lui, micuţ de altfel, era „aşezat” la peste 600m deasupra nivelului mării, unde nu era pământ pentru a pune ceva ce să rodească în el, ce să mai povestim ce este agricultura. Într-o poveste „spusă la un pahar de vorbă”, recunoştea că a văzut prima pătlăgea roşie, când a „coborât” într-un oraş mai mare ca să facă şi el o şcoală peste clasele de gimnaziu. Omul acesta acum „tăia şi spânzura” la propriu agricultura din Banat! Agricultura impusă de el, de tovarăşul activist, va hrăni oamenii care i-au dat ascultare, ori va da chix la cunoştinţele sau la „căprăria” de care acesta era capabil. Este adevărat că se organizau cursurile agrozootehnice şi instructajele politice pe care dânşii le frecventau şi aceste cursuri aveau loc în fiecare iarnă; şi mai adevărat era că era un învăţăcel sârguincios, având la toate colocviile şi seminarele aprecieri maxime.