În plus, între muncitorii tineri asemenea „activităţi” nu erau deloc agreate. Era o mare ruşine să te vadă cineva „tăndăluind”. În plus după război spirtul se dădea numai pe „puncte”(cartelă) La aceste forme de manifestare, „gazetele de perete” şi „brigăzile de agitaţie” căutau obsesiv astfel de subiecte. Atunci s-a născut şi cântecul „Marinică, Marinică” pe care nu ţi-l mai puteai „scutura” de pe pălărie, odată ce ţi s-a atribuit. După ce se mai „învecheau” tinerii la munca pe şantiere, începeau să se cunoască şi unii se căsătoreau întemeindu-şi familii. Noului nucleu social – familia – îi trebuiau „rezolvate”mult mai multe necesităţi care nu s-au ivit înainte. Unul dintre acestea, de regulă, însemna o locuinţă amplasată în localitatea unde au ajuns cu şantierul. Tinerii, neapărat trebuiau să fie calificaţi, pentru a se putea întreţine după ce nu vor mai lucra pe şantier. Partea ideologică nu era în suferinţă deoarece aceşti pioneri ai Şantierelor naţionale erau foarte receptivi şi bine intenţionaţi în tot ce făceau. Şi, cum omul dacă-i fericit trebuie să cânte, s-au „făcut” şi cântece. Adevărat este că unele erau puerile, dar acestea erau ale lor şi ele mai stârnesc şi astăzi nostalgia celor care le-au murmurat, urlat sau fredonat. Poate că au fost făcute şi cântece mai bune, dar după război, orfanii şi fostele slugi, care erau majoritatea pălmaşilor de aici, cei care aveau cât de cât „o educaţie” nu veneau să muncească „gratis” pe şantiere. Oamenii noştri nu aveau o cultură muzicală şi nici posibilităţi cu care să poată fi menţinut un cântec în topul tinereţilor lor, dacă era o melodie mai pretenţioasă. Aşa că de acolo ne-a rămas cântecul:”Hei ruup, hei ruup, bum! Aşa e viaţa pe şantier!” , au mai fost şi refrenul:”Bumbeşti-Livezeni Heeei rup, aşa e viaţa pe şantier!” şi cam asta a fost muzica şantierelor.
Poate că omul care se bucura cel mai mult de această migrarea a tinerilor de la sate înspre spre zonele industrializate, înspre şantiere, era Luky. Acest fenomen de migraţie a populaţiei tinere era atât de masiv, încât Luky putea merge la sigur că Ida lui a rămas fără pretendenţi la mâna ei. Această potrivire de situaţii îi aducea o mare linişte, având acum şanse sigure că ea va fi nevasta lui. Numai că exista şi un „dar”. Ida era femeia care trebuia cucerită după toate regulile artei. Şi chiar dacă n-ar mai fi fost picior de bărbat în satul lui, dacă n-o cucerea evident că nu se va putea căsători cu ea. Şi cum Ida era şi o femeie suspicioasă, nu de puţine ori devenind chiar năzuroasă, tot ce Luky „construia” azi, mâne „se surpa”. Se pare că Meşterul Manole avea rădăcini şi adepţi şi prin satele noastre.
Văzând cum „progresează” curtea „lui” în ograda Idei, Luky s-a adunat şi considera că era normal ca un om de acţiune cum el se considera, să-şi propună un plan care să-i aducă „odorul” în limitele rezonabilului pentru nişte destăinuiri ale sufletului său, destăinuiri care să încline balanţa în favoarea sa.

A devenit atât de suspicioasă, şi mai ales bănuitoare pe speţa bărbătească deoarece, cu toate că avea spre 27 de ani, nici unul dintre băieţii cu care a discutat ea nu a putut fi catalogat ca şi un curtezan serios. Dacă seriozitatea băieţilor a lăsat de dorit în relaţiile dintre ei era normal ca şi ea să devină circumspectă, suspicioasă ori de câte ori vreo un băiat se apropia de ea. „Încercările” unora de-a „discuta” cu ea erau mai degrabă nişte vorbe înţepate, arogante, aruncate „în vânt” deoarece toţi băieţii ştiau că Idei nu-i trebuie un bărbat ”până la buric”. Acest argument era destul de evident pentru ori cine discuta cu Ida, dar era poate singurul argument până acum pe care-l avea Luky. De aceea el se considera norocosul care a rămas “în cărţile” Idei. În sat, Luky era feciorul băţos, înalt şi „arătos”. Ea fiind o fată inteligentă, „nu se prindea” la orice tatonare a „crailor” cărora replicile „servite” de Ida le erau de regulă usturătoare. Şi cum n-ar fi aşa când aşa zişii pretendenţi se prezentau doar “la pescuit” cu nişte fraze stereotipe, reduse în vocabular, care n-aveau nimic cu ceea ce ar fi trebuit să fie o revărsare de cultură sau o declaraţie de dragoste, prin care să impresioneze o domnişoară. Modalităţile acestea de „agăţare” pe Ida o plictiseau la culme. Asista la aceste „probări şi încercări de cucerire” şi apoi îi repezea pe pretendenţi ca pe nişte „furi prinşi la cireşe”. Din câte a înţeles Luky, Ida pentru a putea fi cucerită trebuia „curăţată” de toate invectivele ce i le „serveau” aceşti pseudo curtezani şi trebuia adusă la starea pură de inocenţă care a dominat-o în momentul în care ea a fost „scoasă în lume”. Miracolul acela s-a petrecut la primul „bal al strugurilor” (szureti bal) de după război, eveniment la care şi Luky era prezent printre praşcăi şi evident că şi el a avut „dansul lui” cu Ida. Pe atunci Luky nu prea „da multe cepe” pe o fată, dar şi ele ca şi Ida nu-i convenea ca fata cu care dansează să fie până în dreptul şliţului de la pantaloni. Era şi el un băiat cu înălţime apreciabilă în comparaţie cu majoritatea sătenilor care „nu ştiau” să crească peste 1,65m.
O primă şi imediată schimbare în relaţiile sale cu Ida, pe care Luky o considera că ar fi absolut necesară în abordarea discuţiilor cu această fată, ar fi fost chiar schimbarea modulul încetăţenit deja în satul lor între tineri, modalitatea de-a se saluta între ei. Pe fetele nemăritate(druştele, cum le alintau băieţii), tinerii nu le salutau propriu zis cu „săru’ mâna” sau „bună ziua”. Stilul de salut frecvent adresat tinerelor fete de către băieţi, era mai mult o hărţuială, o tachinare, ce se însăila între ei şi care dura până la stabilizarea „situaţiei civile” dintre cei doi. Nu se salutau în mod obişnuit şi tradiţional, deoarece considerau salutul prea sobru, prea puţin tineresc şi banal, „a da bineţe”. De aceea tinerii, băieţii în special, cu toate că nici fetele nu se lăsau mai prejos, foloseau apelative ca :„bună, frumoaso” ,” bună mândruţă” , „ce mai face astăzi curăţica mămichii”, „cum te simţi, guriţă”, „dar unde te-ai pornit scumpete?”, „cum o mai duci, frumoaso” şi multe alte asemenea. Luky se gândea că el de acum o va saluta pe Ida aşa cum se salută firesc dintotdeauna în satul lor.

În acelaşi timp se socotea că dacă răspunsul la salut va fi dat cu bunăvoinţă, ori nu va fi lipsit de cât de câtă bunăvoinţă din partea ei, după acest răspuns la salut să încerce să-i pună una două întrebări de complezenţă, prin care să încerce a lega o oarecare discuţie. Dacă Ida nu o să considere acel salut prea sobru, ori cu rea intenţie, Luky îşi va orienta sensul discuţiilor viitoare, în spre latura spre care Ida va orienta discuţiile. Apoi dacă Ida va arăta oarecare interes, într-un fel sau altul va încerca să continue eventualele discuţii. În acest fel considera Luky că ar fi posibil să încerce să deschidă discuţiile cu ea, după care a început să tânjească. Cert este că « socoteala de acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din târg ». S-a ivit şi momentul în care cei doi tineri s-au întâlnit. Luky îşi controla obsedant ţinuta şi mersul, chiar înainte de momentul salutului, situaţie de care a fost atât de concentrat, încât în afară de « bună ziua » nu a mai rostit nici-un cuvânt. Îi venea să-şi tragă palme şi efectiv şi-a dat seama că începe a se urî. Ida s-a uitat la el, pur şi simplu. L-a fixat cu privirea, ca să fie sigură că nu-i cazul să-i « ofere » o « replică » la acest salut sobru, ori dacă nu ascunde cine ştie ce măgărie, cum ades i se întâmpla când tinerii sunt prea « sobrii », şi probabil că-şi pregătea acea “ mască “ pentru a ascunde eventual batjocura ce urmează s-o ofere solicitantului . Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, lucru ce a necăjit-o puţin pe Ida, când şi-a luat mina aceea de întâmpinare , poate prea serioasă care probabil că i-a tăiat avântul lui Luky.
Întâlnirea aceasta l-a decepţionat profund pe Luky, deoarece el dorea nespus de mult să aibă o confirmare în ceea ce face, în ceea ce întreprinde şi evident cât se poate de repede. Modestele sale încercări de apropiere trebuiau să-i confirme dacă actualul comportament al său faţă de Ida are ceva sorţi de reuşită pentru a deschide o relaţie între ei.. Nu poate spune că a fost respins, dar cum discuţiile au rămas în suspensie, necontinuându-se în nici o direcţie, l-au nemulţumit total pe Luky. Problema lui, problema şi a altor navetişti, era că sosea în sat numai sâmbăta după amiaza şi avea timp de acţiune doar duminica. De la SCMM, unde era angajat nu putea fi vorba să absenteze Chiar la încadrarea în acest serviciu, a avut mari dispute cu George care nici nu dorea să ştie că el are un cumnat « doar » şofer, chiar în perioada în care se vehiculata butadă. Oamenii sunt de trei feluri: Buni, răi şi şoferi . Apoi mai apărea şi un alt aspect. Ca activist “ în umbră “ , deoarece şofer fiind, nu mai era bun nici ca informator, el nedispunând de nici un colectiv de la care să aibă “ relaţii ‘. George şi-ar fi pierdut o piesă de bază din al său “puzzle” ceea ce practic, pe moment, însemna amânarea oricăror avansări cu mulţi ani. Aşa că Luky, dacă va mai şofa cândva, va mai şofa doar pe maşina proprie. Şoferia pentru el a rămas doar o profesie într-un carnet. Pe volanul unui camion, Luky n-a mai pus mâna niciodată. Trecând prin toate acestea stări, era împins mereu de timp din spate. Oricum lui nu-i plăceau lucrurile terminate în coadă de peşte. Luky s-a dus enervat spre casă. Apoi şi-a schimbat hainele de oraş, a luat toporul şi ‘’ a plecat la vie ‘’.