Până acum „rugile” lui Luky i-au fost ascultate…dar nu se ştie. A intrat în casa aceasta cu turn, nu pentru că umbla după acele nostalgii ale tinereţilor sale, viselor adolescentine. De mult nu-i mai arde de aşa ceva. El se munceşte cu el, cu trupul lui, cu ce conştiinţă care i-a mai rămas. De mulţi de ani dorea să-i spună fetei sale lucrul acesta, dar era conştient că ar distruge-o, i-ar ruina viaţa. Pur şi simplu ar desfiinţa-o. Azi a crezut că se simte în stare s-o facă, să se destăinui. A apucat să plece de acasă pe acel fuior de voinţă prin care spera să poată duce la capăt şi această nenorocită problemă. În drumul său spre casa fetei s-a „poticnit” şi s-a oprit aici, la casa cu turn. S-a poticnit, n-a fost în stare nici de această dată să facă această incredibilă confesiune. Aici l-a găsit fata, pe care Luky o bănuia că ceva ştie. Poate va muri şi atunci Bunul Dumnezeu va rezolva cumva şi lucrul acela. Nu-i un fatalist dar ca un metronom îşi monitorizează zilnic ruinarea sănătăţii, de care este convins că nu medicii ţi-o dau, ci numai Bunul Dumnezeu. De aceea nu se duce să-şi opereze prostata cu toate că deja kilometrii pe care-i îi face în ultimul timp, mai ales noaptea, între pat şi WC, crede că ar fi cu vre-o doi trei mai mulţi decât lungimea ecuatorului. Apoi nu-l mai ţine nici urina. Poartă pempes-uri ca să nu se observe acele ”scăpări”. Chiloţii trebuie să şi schimbe zilnic altfel mirosurile emanate atrag câinii după el. Apoi fosta lui gastrită tabagică de care făcea atâta caz în tinereţe, îşi semnalează acut prezenţa. Se propagă această stare nu numai prin mirosurile care-i inundă gura, ci şi prin durerile care devin cronice Toate aceste neputinţe sunt greu de suportat de către un om obişnuit, cu câtă greutate pot fi suportate de „feciorul” care a uzat de masca mândriei o viaţă. De curând se pare că s-a materializat şi ultima umilinţă. Ida, soţia sa, cu toate că a avut toată bunăvoinţa faţă de încercările sale „de-a o mai parcurge intim” , n-a fost capabil să-şi ţină penisul în stare de penetrare mai mult de 15 secunde. De acum şi această formă a plăcerilor şi apropierii umane, pentru el a dispărut definitiv. A devenit un „cineva” care a pus punct bărbăţiei. Vorba ceea el, ca bărbat, o să aibă nevoie, de acelaşi lucru de care au nevoie şi femeile. De aici pleacă gândurile sale macabre, care pe undeva îşi justifică sensul asupra comportamentului şi gândirii lui Luky. Cu toate acestea era sigur că de nu face ceva, de nu-i va desluşi acea groaznică manifestare a sa, care a dus la nenorocitul acesta de secret, fetei sale Ioana, nici de murit nu crede că va putea muri liniştit. Oricum cunoştea destule poveşti pe care nu le-a cercetat nimeni, dar dacă pot fi adevărate, nu şi-ar dori să devină reale răsfrângându-se asupra sa, doar pentru că, el cândva a făcut acele ticăloşii. Faptele pot fi considerate de mulţi, ca fiind mult mai mârşave, decât ori ce scenariu din tragediile shakespeariene. Acelea sunt piese de teatru şi sunt scrise tocmai să înfricoşeze lumea, dar faptele lui erau realităţi! Viaţa lui Luky, apropiindu-se de capăt, îl făcea din ce în ce mai preocupat de găsirea unei forme de descătuşare a sufletului. N-a exclus chiar să tracă la o anumită sectă religioasă dacă ar fi existat o cât de slabă nădejde de pocăire, o iertare a abominabilei sale fapte. De fapt, îi fulgera mintea printre celelalte gânduri că nu este vorba despre o singură faptă, există un cumul de concursuri de împrejurări, care acum atârnă greu asupra bătrâneţii şi neputinţelor sale. Fata sa văzându-l agitat, îl întreabă:

– Tată nu te simţi bine?
– Sunt bine draga mea, sunt bine, dracul e rău că nu m-a dus când a trebuit. Apoi s-a uitat la Ioana şi fără a zice nimic, lacrimile-i curgeau râuri din ochi. A început să sughită, apoi l-a cuprins un plâns spasmodic din care, spre groaza ei, Ioana nu a priceput nimic, dar nici n-a reuşit să-l liniştească. Aşa au ajuns acasă. Ida s-a speriat când a văzut în ce hal era Luky. A lipsit o zi de acasă şi când îl vede, plânge ca un copil. Şi ale sale încercări de-al potoli din plâns au avut acelaşi rezultat ca şi ale Ioanei. Ida i-a dat un pahar de ţuică, de el făcută, după care s-a liniştit şi în final a adormit. Ciudat, dar parcă acum, discutând între ele, au constatat că Luky în ultimul timp s-a cam specializat pe tipul acesta de escapade, ocazie cu care au mai constatat că, Luky nu le prea vorbeşte, în ultima perioadă. De fapt acum s-au lămurit şi ele că a trecut mult timp de când nu au mai stat de vorbă împreună, în familie. Continuu parcă ar dosi ceva, ar ascunde unele lucruri de ele. Doamnele, prima dată s-au gândit la ce e mai rău : că se pregăteşte de moarte, dar sunt lucruri mai rele ca moartea. De le-ar auzi Luky ar râde de ele. În genealogia neamurilor sale, toţi înaintaşii au depăşit 80 de ani. El n-are nici 70 încă. Dar nu. Nu moartea este mai rea, ea este naturală, faptele oamenilor în schimb…

* * *

Politica de cadre a partidului se derula conform unor directive dar şi conform previziunilor de programată neîncredere în vechea intelectualitate sau în specialiştii formaţi în vechiul regim. Aşa că, spre stupoarea multora sau luarea în derâdere a altora, au apărut două cuvinte incompatibile să fie îngemănate: facultatea muncitorească . Dacă din start, prin definirea activităţii s-a pornit greşit, în schimb oamenilor cărora li s-a dat această şansă au devenit pilonii viitoarei industrii româneşti. Aceşti oameni niciodată n-au fugit de greutăţile incomensurabile care uneori îi copleşeau, prin devotament şi patriotism au scos ţara din marasmul de după război. Ei au fost conştienţi că două minuni într-o viaţă nu există, aşa că văzându-se studenţi într-o facultate, au învăţat să înveţe a învăţa. Învăţătura pentru ei a devenit segmentul obişnuit al vieţii lor. Oamenii aceştia care şi azi mai deţin posturi cheie, posturi onorante în societate, au fost aproape în unanimitate exemple demne de urmat pentru tânăra generaţie. Dintre multitudinile de fapte, în sfera noastră am putea exemplifica un singur caz. Hăul sau groapa descoperită sub flotaţia Cavnic, sub morile acestei flotaţii şi modul extraordinar de rezolvare a acestei avarii, când directorul Trustului miner era muncitorul Roncea .Şi pentru soluţia tehnică şi rezolvarea acestei probleme însuşi Primul ministru de atunci i-a medaliat.
Politica de cadre trebuia realizată şi la nivele mai inferioare, deoarece conducătorii direcţi ai procesului de muncă erau elementele primordiale ale însănătoşirii producţiei, a diversificării ei, pentru a ajunge din urmă statele care s-au industrializat şi mai ales impunerea noilor norme de muncă, care dădeau stabilitate şi cursivitate producţiei. Am putea compara stabilitatea aceasta cu echilibrul unor unităţi care desfăşoară activităţi pe baze de abonamente dinainte cumpărate.

Aşa s-a întâmplat şi cu Luky, care într-o zi era chemat foarte insistent la telefon de George, acum comandant adjunct al securităţii la Deva. Convorbirea a fost scurtă între cei doi:
– Luky, laşi totul şi te înscrii la şcoala de maiştri.
– M-am gândit şi eu dar nu îndeplinesc condiţiile.
– Pe tine nu te intereseze problema aceasta. Pentru acei ce nu îndeplinesc condiţiile se vor da derogări. Du-te şi te înscrie, ai înţeles?
– Dacă tu zici, aşa oi face. Şi aşa a şi făcut.
Lucrurile se derulau exact cum i-a spus George. Toţi acei cărora le „şchiopăta” ceva, la dosar, privitor la numărul de clase, la vechimea în muncă, au primit derogări. În acea clasă în care era înscris şi Luky existau candidaţi care aveau terminat liceul. Era vorba de colegii Dragomir şi Naste. Dar era şi unul care avea doar patru clase şi, evident că nici şcoală profesională nu avea (şi acolo avea o derogare); l-am numit pe Firicel care avea un frate mecanic şef la o mină din judeţ.
S-au dat examene de admitere care pretindeau cunoştinţele predate la şcoala profesională. Pentru Luky n-a fost o problemă ca dintre entuziaştii candidaţi să-l dibuie pe cel mai pregătit pentru examen care urma să se dădea la obiectul desen tehnic. Cum erau peste trei sute de candidaţi, conducerea şcolii a hotărât ca examenul să se desfăşoare în clubul şcolii Au fost introduse mese în club numai că erau atât de înghesuiţi că efectiv nu se putea ieşi de acolo, numai dacă escaladai mesele. Bine că n-a fost un foc se gândea Luky, sau cum este moda acum, vreo ameninţare cu bombă că, la crearea panicii nu crede că ar fi putut ieşi mulţi de acolo. Luky, după ce şi-a găsit omul de care avea nevoie, prin diferite glume, l-a mai servit cu ţigările sale cu staniol „Bucegi” şi în final s-au aşezat unul lângă altul. Numai că a intervenit şi „puterea obişnuinţei”. Luky aşa şi-a ales locul, că putea ţine sub observaţie circa treizeci de persoane. Cum el habar n-avea de desenul tehnic, după ce le-a dat subiectul, a început unele „lucrări de regie”, cum ar fi ascuţirea creioanelor, pregătirea echerelor, compasului, etc. „Colegul” lângă care s-a aşezat s-a pus serios pe execuţia lucrării. Problema ce trebuia s-o rezolve consta dintr-un cub din care s-a scos o treime (care ca figură reprezenta tot un cub) şi ce rămânea după „extragere” (pe desen) să-l proiecteze în cele trei planuri. Colegul de masă a lui Luky, deja îşi materializa lucrarea şi se apucă să o proiecteze pe cele trei planuri. Spre deosebire de Luky, care, puterea obişnuinţei, ţinea sub supraveghere candidaţii dintr-un întreg un colţ de sală, colegul său nu-şi scotea nasul din lucrare. Într-un târziu acesta observă că Luky n-a scris nimic.
– Păi tu nu vrei să dai examen?
– Cum să nu, dar nu cred că ce faci tu este bine.
– De unde ştii?