– Fii atent. M-am uitat la ăia din partea asta şi peste treizeci dintre ei au executat altfel desenul. Colegul, la observaţia lui Luky, îşi verifică meticulos încă odată lucrarea, moment în care profesorul supraveghetor îl întreabă:
– Dumneata ai terminat şcoala profesională la noi?
– Da.
– Pe cine ai avut profesor la desen?
– Pe Pityu baci.
– Mda, şi plecă văzându-şi de ale sale. Luky era derutat de discuţia auzită şi cum ceilalţi care făceau „alt desen” se străduiau să termine, s-a decis şi el pentru varianta „preluată” de la cei mulţi. Partea tristă era că „ăia” au greşit cu toţii şi evident au căzut la examen. Cum în sesiunea aceasta de examene nu s-au ocupat toate locurile, s-a mai aprobat încă o sesiune. De această dată Luky s-a orientat ceva mai bine şi acum se număra şi el printre cei admişi. Tot în acea perioadă s-a întâmplat că şi Ioana, fiică-sa, mergea la şcoală în clasa I. Deci Ida avea doi elevi în casă.
Şcoala de maiştri începuse de vre-o lună, când un număr de 18 inşi, au fost chemaţi la direcţiune. Printre ei era şi Luky. Acolo au aflat că între candidaţii din seria a doua, care au dat examen de admitere, se afla şi unul de 58 de ani. Cum şcoala era cu durata de doi ani, acest candidat, dacă ar fi reuşit la examen şi ar mai fi şi terminat şcoala, s-ar fi pensionat imediat după absolvirea şcolii. Nu se ştie dacă aceasta să fi fost motivul pentru care n-a fost admis, dar candidatul de 58 de ani pe acest motiv l-a susţinut în jalba trimisă Comitetului regional de partid, şi dânşii au replanificat examenul de admitere, cu toţi acei candidaţi, care au susţinut admiterea în sesiunea a doua. Cine o fi fost tipul „cu părul cărunt” şi ce pile a avut n-au mai aflat, cert este că Luky a dat de trei ori examen de admitere, pentru a putea fi şi el elev la şcoala de maiştrii. Probleme cu învăţatul n-au avut, cu toate că uneori se găsea câte un profesor care an de an făceau câte o demonstraţie, ocazie care determina cel puţin zece elevi de la şcoala de maiştri se retragă de la cursuri. Mulţi credeau că acest „tur de forţă” e acelui profesor ar fi fost un lucru ordonat de cineva, pentru a mai „curăţa” clasele de neaveniţi, deoarece elevii maiştri fiind salarizaţi pe timpul duratei cursurilor erau destul de „scumpi” pe buzunarul statului.
Profesorul despre care vorbim, avea specialitatea matematică. În „ziua H” a intrat obişnuit la oră. Era un tip amiabil şi avea o metodă de predare deosebită şi nu de puţine ori „destindea aerul” cu câte o glumă, cu recunoştinţă preţuită de elevii mai puţin obişnuiţi cu şcoala. Metoda de predare a acelui profesor era că pleca de la ultima formulă a orei precedente şi din aproape în aproape, sub ochii tăi se metamorfoza acel calcul care în final după simplificări rămânea formula curată pe tablă. Acest model de predare folosea, după părerea elevilor se manifesta ca o fascinaţie. Te capta total. Acelaşi lucru se petrecea şi la trigonometrie când observai că fiecare elev, chiar cu număr mic de clase, devenea capabil să facă interpolări sau de-a duce la bun sfârşit un calcul al probabilităţilor, pe care profesorul respectiv îl materializa, spre fascinaţia clasei, în completarea numerelor câştigătoare pe un bilet de loto. Cam în această fază eram cu matematicile, iar la algebră încurcam frecvent la înmulţirea polinoamelor semnele, ale acelor lungi înşiruiri de litere şi cifre, între care puţini erau dintre aceea care reuşeau să nu schilodească într-un fel exerciţiul. În acea zi l-a scos pe Dragomir la tablă, să facă el înmulţirea acelor polinoame.

Dragomir terminase liceul la seral, era bacalaureat. Acei care auzeau pentru prima oră despre aceste polinoame, c-o privire tâmpă se uitau cu religiozitate la cel mai pregătit coleg al nostru cum vrăjeşte literele şi cifrele pe tablă ca pe nişte oi, care se îndreptă cuminţi spre strungă, când o voce sentenţioasă tună:
– Mulţumesc, doi ! Chestia asta cu atâtea litere, cu atâtea cifre care le-a înşirat atât de mult şi de frumos colegul cu cea mai mare pregătire şcolară din clasă, în momentul în care el a greşit şi a primit nota doi, pentru ceilalţi elevi ai clasei noastre cu pregătirea precară a însemnat o catastrofă. După Dragomir a venit rândul altuia:
– – Bran, poftim la tablă. Elevul Bran era unul dintre acei elevi care mult timp a uitat că în ţară mai sunt şi şcoli. El, după terminarea cursurilor împrumuta caietele de la un coleg, ca zi de zi să îşi caligrafieze lecţiile de câteva ori, să-şi mai aducă aminte de şcoală. Toate acestea le făcea pentru a învăţa. Pentru a „deschide” cu el ora de matematică şi mai ales cu un exerciţiu nou, era ca o maltratare. De fapt cu ambele mâini nu era capabil să ţină creta lipită de tablă pentru a putea scrie. Tremura aşa de tare încât profesorul a crezut că pur şi simplu s-a pârţăit în faţa lui. Probabil de aceea a încheiat rapid cu el chinul de la tablă.
– Mulţumesc, Bran. Doi! Acum urmau să fie testaţi alţii dar, în ordine alfabetică. Ei bine lucrurile aşa s-au şi derulat. Cum atenţia multora nu era concentrată pe exerciţiul ce se rezolva la tablă, era evident că nu vedeau mica nepotrivire lăsată de Dragomir Aşa au fost chemaţi la tablă nouă colegi care abia că puneau mâna pe cretă şi urgent erau „serviţi”, nimeni nu ştia exact pentru ce, cu o notă de doi. După ce a „administrat” tovarăşul profesor, nouă note de doi, soneria a pus capăt acestei ore. Numai că profesorul nostru de matematică nu a reuşit să-şi „aloce” suma celor zece note de doi, situaţie care se vedea că-l scotea din minţi, de aceea a decis:
– Vom rămâne şi pe perioada pauzei în clasă, pentru a termina rezolvarea acestui exerciţiu. Dacă totuşi există cineva care nu se poate abţine de la fumat şi doreşte să facă acest lucru, poate pleca din clasă. Toţi erau îngheţaţi. Cine şi-ar permite aşa ceva?! Nimeni nu se mişcau măcar. Colegul lângă care s-a aşezat Luky, în timpul examenului de admitere la desen, cu mişcări molatice, îşi închide caietul, şi-l îl bagă în bancă. Se ridică oarecum indiferent şi se duce înspre uşă. Înainte de-a atinge mânerul pentru a deschide uşa, tovarăşul profesor îl întreabă:
– Sorg, nu doreşti să termini mai întâi exerciţiul ?
– Cum să nu tovarăşe profesor. Ia ţigara din mâna dreaptă şi-o trece în mâna stângă. Cu mâna „eliberată” de ţigară, şterge al patrulea semn „plus” din coada exerciţiului. Pune un „minus” în locul lui. Simplifică. Şi din cârnăţăraiul acela lung, pe două table glisante, rămâne un monom din două litere şi o cifră. Profesorul i-a mulţumit frumos. Sorg a salutat respectuos şi a părăsit sala. Luky şi-a dat seama că atunci l-a urât prima oră pe „colegul” care fuma lejer afară şi ei „au trecut” lecţia nouă de matematică, în timpul pauzei. Profesorului nostru i-a clacat prima oră acest sadic obiectiv, cu care timora an de an clasele şcolilor de maiştrii. Era deosebit de afectat şi bulversat, el, care pentru prima oară n-a mai reuşit să-şi impună „metodele” dacă nu şi-a putut face „norma”. Cu toate că s-au terminat cu asemenea „metode pedagogice” cinci dintre colegi, de clasă ai lui Luky în acel an au părăsit şcoala. Nici nu mai doreau să se gândească măcar să revină, aşa groază au avut de matematică şi de profesorului de matematică, profesor după cum v-am spus foarte bun şi căutat de altfel.

Spun colegii mai tineri, care au trecut prin şcoala de maiştri din acea localitate după generaţia lui Luky că „demonstraţia” aceea nu s-a mai repetat niciodată pe parcursul anilor care au urmat.
Luky îşi mai aducea aminte de un „fenomen” destul de răspândit în şcoala de maiştri şi care era de competenţa lui, şi trebuia să fie curmat. În „faza cu profesorul” ştia „că va interveni” un alt tovarăş informator dintre profesori. Şi informările se făceau pe colective, se respectau gradele fiecăruia. Nu mergea oricum. Dar puteţi să spuneţi cum vreţi, desfăşurarea lor însă…
La cursurile de specialitate la şcoala de maiştri, Luky avea profesor un inginer tânăr care era „făcut” prin noua filieră; facultăţile muncitoreşti erau desfiinţate. Acest profesor inginer cu câţiva colegi din clasa lui mai prindeau şi câte un „amator”care băteau cărţile zi de zi oră de oră. Clasa rămânea fără cursuri, nesupravegheată. Luky ştia că trebuie să „aducă la cunoştinţă” aceste lucruri dar nu dorea să atragă asupra şcolii această anatemă, cunoscând că în vizorul organelor superioare şi acel inginer profesor era pe lista posibililor viitori directori şi cum îl ştim, nu era el individul „să-şi bată cuie-n tălpi”. Cel puţin acum a dat dovadă de perspicacitate. S-a brodit ca într-o după amiază „trupa” să se apuce de jocul de cărţi, cu foarte mult sârg. Avântul acesta avea simpla motivaţie că în acea zi colegii lui de clasă au luat salariile. Cum au evoluat lucrurile la acea partidă de cărţi, numai cei care au participat acolo cunosc. Cert este că după o vreme, un alt coleg de clasă care locuia în cămin, a venit să ne spună că moare Someşan. Cumva trebuia anunţaţi medicii de pe salvare pentru a interveni. Şcoala avea birourile directorilor închise. Secretariatul, de asemenea era închis. Singurul telefon accesibil era la poartă, care era la o distanţă apreciabilă. Cineva a reuşit totuşi să telefoneze şi l-au dus pe Someşan la urgenţa spitalului. Atunci nu existau încă maşini personale de aceea telefonul era singura noastră posibilitate de a-i oferi o intervenţie calificată. S-au întors curând cu toţii, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Tovarăşul profesor inginer ne-a ţinut cursurile din ziua respectivă. Printre celelalte discuţii, ale „oamenilor spăşiţi”, Luky o fi auzit vorba „club”. Cunoştea că în Baia Mare existau unele case, unde, neoficial erau folosite, ca şi cluburi ilegale, pentru asemenea gen de distracţie. Unul dintre aceste cluburi se afla pe strada Aviatorilor, un altul, la care a înţeles că mai „apelau”, era situat pe strada Aleea Nouă. Mai sigur era considerat clubul de pe strada Aviatorilor.
După un timp s-a răsuflat şi criza de apoplexie a lui Someşan, că despre aşa ceva a fost vorba. Ei se jucau ca de obicei pe sume mici, în linişte. Cum, necum s-au adunat pe masă toate trei salariile colegilor de clasă, plus contribuţia profesorului în acel joc. Era deja pauză şi s-au gândit să se întoarcă la cursuri. Văzând maldărul acela de bani pe masă, profesorul inginer a plusat ”pe toţi” şi a mai cerut o carte. Când Someşan a văzut că i se duce salarul pe o lună (şase sute de lei) a făcut o criză de epilepsie.