Ori ce metode de reanimare au încercat ceilalţi trei, nu l-au putut readuce în simţiri. Văzând că nu-l pot readuce în simţiri l-au crezut mort. Au adunat repede banii şi i-au ascuns. Nu puteau să-i împartă deoarece trebuiau jucaţi. După ce l-au dus pe Someşan la spital, după ce şi acesta şi-a revenit, au hotărât să-i joace la club. Au ajuns la „club” şi după uzanţele casei şi-au văzut de ale lor. Au „pornit” jocul şi….. miliţienii care i-au prins şi legitimat i-au amendat cu un sfert dintr-un salariu şi le-a confiscat întreaga sumă.
A mai fost o întâmplare mai aparte petrecută pe perioada cursurilor la şcoala de maiştri dar care n-a raportat-o nimănui, zicea Luky. Colegii lui spuneau că n-a raportat-o deoarece şi Luky era amestecat în ea. Erau în seara banchetului. Au fost deja declaraţi maiştri. Era minunat. Participau la banchet toţi profesorii şi toţi directorii. Puţini dintre colegii de clasă şi şcoală nu erau căsătoriţi. Erau o societate realmente tânără cu oameni cărora viitorul le era deschis spre alte şi noi provocări ale tinerei noastre industrii. Trăiau o stare de beatitudine şi buna dispoziţie, fericirea chiar era cuvântul cel mai frecvent folosit. Acest tumult efervescent molipseşte, ca să nu spun se transmite foarte uşor contaminând pe toţi din jurul tău. Fenomenul s-a răsfrânt şi asupra nevestelor sau a prietenelor, care au mai luat şi câte un vin, în plus. Calitatea de maistru oferea alte premize sociale, alte aspiraţii, nu puţini dintre colegi au ajuns acolo că renunţau la neveste, în momentul în care unele dintre ele „s-au ataşat de alt coleg”. Aşa s-a întâmplat că, însoţind unul dintre colegii de clasă la căminul unde erau cazaţi, Luky a întâlnit perechi ciudate, formate din colegii de clasă împreună cu femeile care ar fi fost prietenele sau nevestele…. altora. În timp ce unul dintre colegii care formau trupa de cartofori se distra, cu una sau alta dintre aceste femei, nevasta lui, în acea noapte de banchet, în acea noapte de fericire, n-a fost dansată nici măcar un singur dans. Era o femeie frumoasă, mândră. Toate aceste calităţi au rămas în timp, care le-a şters şi pe ele. Nevasta colegului, la timpul căsătoriei era curtată de doi pretendenţi. Băieţi foarte bine situaţi pe scara valorilor sociale. Ea a renunţat la ei pentru actualul soţ, care nici dinţi în gură nu avea la 22 de ani, datorită deselor „ciocniri” cu acei bărbaţi cărora le-a „tradus” nevestele. Era atât de prost că nu putea lega trei propoziţii, fără a repeta una dintre ele şi în spatele lor i se termina vocabularul, care şi el era unul searbăd şi arogant. Personajul acesta, şi el se număra printre turnători, am putea spune chiar voluntar. Prin această „calitate” a înţeles el că se poate proteja de bărbaţii care aveau neveste atât de „gâşte”, că-l acceptau să se culce cu ele. Mai târziu va profita din plin de calitatea lui de informator când un nepot de-al lui va deveni mare ştab în miliţie. Acum ca să se poată căsători, actuala nevastă, care atunci era secretara preşedintelui de sindicat pe Exploatare, i-a făcut întreaga dantură cu numai 36 de lei, adică două cotizaţii lunare ale unui sindicalist. Prin noii dinţi puşi de nevastă-sa le şoptea cuvinte dulci unor „paraşute” adusă de colegii interni, acum în perioada desfăşurării banchetului pentru „distracţie”. Din acest punct de vedere banchetul nostru a fost trist, mai ales că a doua zi, treziţi din băutură şi vise, se refăceau perechile venite împreună la ceea ce erau înainte de banchetul de absolvire al şcolii de maiştri. Multele dintre discuţiile purtate pe perioada banchetului erau încotro o s-o apuce fiecare dintre noi. Şcoala fiind subvenţionată de întreprinderi, fără a căror recomandare nu puteai să faci un asemenea tip de şcoală, era firesc să ne întoarcem la întreprinderea de unde am venit fiecare. Aşa s-a şi întâmplat, numai că şcolile profesionale au luat un avânt deosebit şi pentru ca aceşti muncitori de la care construcţia socialismului cerea atât de mult să fie pregătiţi desăvârşit, s-a luat măsura ca să fie îndrumaţi şi controlaţi la practica în producţie de către un maistru. Luky fiind cel mai tânăr maistru pe care-l avea atunci întreprinderea, a fost trimis să preia elevii de la Grupul Şcolar Miner.

Mare i-a fost bucuria când s-a întâlnit cu mai bine de jumătatea fostei sale clase la şcoala de maiştri. Poate că aceleaşi considerente să fi avut şi celelalte întreprinderi patronatoare, dacă au făcut acelaşi lucru şi cu ceilalţi colegi de clasă.. Aşa s-au constituit primii responsabili de practică cei care în anul următor vor deveni maiştrii instructori.

* * *

După evenimentele din Cehoslovacia din ’68, politica lui Ceauşescu a prins o tentă mai naţionalistă prin care încerca o mai mare coeziune între popor şi conducerea politică a ţării. Printre măsurile preconizate de el s-au materializat mai multe legi. Una dintre ele a dus la schimbarea actualelor denumiri ale oraşelor istorice, mai ales acelea care durau din vremea romanilor, cu denumirile avute în antichitate. Aşa devine Clujul, Cluj-Napoca, Turnu Severin, Drobeta Turnu Severin şi altele. Tot de la această împrejurare, printr-un decret se acceptă schimbarea gratuită a numelui oricărui cetăţean, al cărui nume este trivial sau înjositor, ori a acelora care îşi doresc să revină la nume proprii româneşti. Ocazie de care au profitat mulţi, cu osebire care îşi doreau să-şi ascundă trecutul. Se pare că tot pe atunci s-a demolat şi „monumentul tancului T-34” din Cluj. Probabil că s-a făcut acest lucru nu numai că produceam noi tancuri şi nu rele, dar probabil pentru a ne mai detaşa puţin de „marii fraţi din răsărit”, care în loc să ne doteze pe noi cu tancuri ultramoderne pe grâul ce ni l-au mâncat, au trimis tancurile acelea moderne în Israel să omoare oameni nevinovaţi. Probabil că de atunci ne-a bătut gândul să facem un tanc care să fie numai al nostru.

* * *

Au trecut mai mulţi ani. În familia lui Luky fata s-a făcut mare, era acum la liceu. Sora lui Luky nu avea nici-un copil de la George, care acum era proaspăt avansat, devenind unul dintre comandanţii securităţii din Petroşani. Cum a ştiut ea de bine i-a rugat pe Ida şi pe Luky s-o lase pe Ioana să îşi facă liceul la ei, în Petroşani. Dacă va dori era evident că va putea intra mai uşor la facultatea de preparare, la topografie sau ce o să creadă ea că-i va plăcea. Cu toate că nu şi-ar fi refuzat sora ori pe şogorul său George pentru nimic în lume, Luky era sigur că dacă ei au făcut demersul acesta, pentru fata lor, era echivalentul unui viitor capital şi nici o secundă nu s-a gândit să-i refuze. Serviciul, ca serviciul. Mai făcea câte-o prietenie, îşi mai turna câte un prieten cu toate că acum era suficient să-ţi dai numărul de cod şi prin criptogramare, telefonic adăugai faptele în „contul” unuia sau altuia. Cumularea se făcea la un seviciu „administrativ”.

Când se adunau suficiente probe care încriminau pe acel individ se întocmea dosarul pentru trimiterea în judecată. A trecut vremea „declaraţiilor pe propria răspundere”. Zilele trecute un mare şef de partid se lăuda că dosarul său de la securitate nu are nimic compromiţător. Ceea ce se înţelege prin „dosar”, documente care se întocmeau concret, se făceau doar pentru acele persoane care erau deferiţi organelor de judecată. Persoanele sub supraveghere şi urmărire nu era nici cum catalogate sau clasate în dosare. Luky era acum angajatul şcolii în care a făcut şi şcoala de maiştri, de vre-o zece ani, când minerii din Valea Jiului, la o vizită a primului ministru de atunci din’77, l-au sechestrat vreo două zile, dându-i hrană doar pâine şi slănină sărată, până când a venit Ceauşescu în Valea Jiului. Cuţitul ajunsese la os şi nu se putea merge mai departe, se pare din nici o parte. Minerii şi-au cerut drepturile câştigate prin luptă în timpul regimurilor burghezo-moşiereşti, lupte care au avut loc în mai multe perioade şi a culminat cu împuşcarea minerilor în anul 1929 de la Lupeni. Toate drepturile câştigate de la burghezie le-au fost anulate de guvernarea comunistă care „apăra drepturile muncitorilor şi ţăranilor” obligaţie asumată prin statut. Abia când a venit Ceauşescu în Valea Jiului, şi-au spus păsurile. În acele momente în care cu destulă teamă şi greutate le-au fost „restituite” la adunarea care a avut loc verbal de către Ceauşescu, dar numai drepturile câştigate de la „ăia”. Guvernul muncitorilor şi ţăranilor nu le-a oferit nici un drept în plus. Era normal ca atunci sa fi cerut majorarea salariilor. Li s-a oferit ceva, puţin şi acolo. S-au mai îmbunătăţit cu ceva şi condiţiile de pensionare ale minerilor, la o altă cuvântare ce a avut loc la Motru. Apoi, în numai cinci ani, au dispărut absolut toţi acei care au participat la greva de la Petroşani din 1977. În mină au fost introduşi tinerii care au fost încorporaţi la arma securitate. Ei au dat producţia raportată de Ceauşescu la congresul al XI al PCR. Unii dintre aceşti tineri, care erau băieţi pregătiţi, toţi aveau liceul industrial terminat, şi-au completat studiile la seral, apoi şi-au încropit o familie şi poate acolo trăiesc şi astăzi ca pensionari ai Văii Jiului. Nicolae Sabău, printre cântecele cu care el ne delectează, are şi un cântec în care se reflectă situaţia de neimaginat a tinerilor încorporaţi la arma securitate şi obligaţi să lucreze direct în cele mai grele mine de cărbuni din ţară. În cântec tânărul se adresează părinţilor săi, ţărani şi ei intr-un sat din jurul Băii Mari.

„Mamă de vreţi să m-aveţi;
Faceţi şi voi ce puteţi,
Vinde-ţi boii cei de fală.
Mă scoateţi din mină afară”.

După răzbunările instituite împotriva celui mai revoluţionar segment al clasei muncitoare, minerii, conducătorii partidului muncitorilor şi ţăranilor, au mai luat şi alte măsuri „organizatorice” împotriva tuturor acelor care ar fi îndrăznit să „ridice” probleme care nu sunt”de atitudinea” lor şi carte se pare că nu era voie de vorbit măcar.