În momentul în care m-am împiedecat, s-ar fi putut ca lanterna să nu fi fost aprinsă, altfel nu-mi explic cum am reuşit să mă împiedic, doar acum. Căutând motivul care mi-a provocat acel şoc, am zărit un bărbat, pe un mic peron din faţa blocului, ce trecuse cu înălţimea de 1,80 şi care ieşise să se plimbe. Aş fi dorit să-l văd, să-l cunosc, dar înălţimea lui nu-mi permite să-i “bag lanterna în ochi”, aşa că am lăsat această fază pe altă dată.
În trotuarul despre care vorbim era făcut un rost de-o rădăcină de plop care, probabil ieşise de curând din pământ. Mi-am continuat drumul fără alte poticniri, şi poate nici eu n-am mai stins lanterna până la uşa apartamentului, urcând cele patru etaje fără folosirea liftului, fiindcă tuturor ne era frică să nu ne transformăm în prizonierii lui, pe perioadele în care se întrerupea curentul, perioade cărora nimeni nu le cunoştea durata. Aşa se explică de ce mai bine de un an şi jumătate nimeni n-a mai folosit liftul de pe scara noastră, chiar dacă locuia la etajul zece. Cineva ar putea spune că şi liftul se poate deschide, dacă se întrerupe curentul, cu cheia triunghiulară iar persoanele sechestrate în el pot ieşi afară. Este adevărat aşa era cândva şi la noi, dar, după atâtea deschideri şi închideri, s-au ros nu numai muchiile cheii, ci şi suportul respectiv din instalaţia liftului, făcând imposibilă operaţia de evacuare în cazul unor întreruperi. De ajutor ne erau doar lucrurile lăsate de Dumnezeu şi făcute de mâna omului-scările!
Dimineaţa plecând spre serviciu, am întâlnit din nou persoana înaltă din ajun, numai că de această dată m-a salutat el şi l-am recunoscut pe morarul morii 5 din Ceanuraţia Săsar, persoană deosebită, volubilă, care ştia să aprecieze o glumă. Era foarte sociabil, puteai întreţine cu el o discuţie reconfortantă, oricând. Poate această caracteristică să fi fost un “defect profesional” pentru că morarii din ceanuraţie, nu puteau desfăşura nici-un fel de discuţie în timpul celor opt ore de muncă, datorită zgomotului continuu al morilor. Toată conversaţia lor şi a celorlalţi ce lucrau acolo se limita la semne devenite simboluri profesionale. Chiar şi după serviciu, o conversaţie cu un morar semăna mai mult c-o urlătură întrucât, după expuneri repetate şi îndelungate la zgomotul acela infernal, morarii îşi pierdeau auzul. Cel despre care povestesc era acum pensionat şi, după circa un an şi jumătate, a redevenit om cu auz normal. Tot cu aceasta ocazie am aflat că s-a mutat de puţin timp aici, el fiind născut într-un sat din apropiere. A renunţat la pământ, deoarece şi puterile lui au renunţat la el. Cu tristeţe “s-a făcut” orăşean definitiv numai acum, cu toate că, întreaga lui viaţă, a muncit în acest oraş. Poate de aici volubilitatea lui căreia eu nu i-am putut face faţă.

Timpul îmi era foarte drămuit înainte de începerea serviciului, aşa că depănarea amintirilor, a rămas pe altădată Oricum ne-am bucurat de reîntâlnire.
După despărţirea de morar, mi-am luat la deşirat amintirile cu şi despre această persoană. Este trist când te muţi din locul naşterii tale, când îţi rupi rădăcinile, este sinonim de multe ori cu “a doua ta naştere”. Numai că la naştere eşti aşteptat şi dorit de toţi cu bucurie şi o mare uşurare, aici, în schimb, nimeni nu te-a aşteptat şi toţi ar fi bucuroşi să nu te mai vadă niciodată. Eşti un intrus, un neagreat. S-ar putea ca şi oamenii aceea să aibă multă dreptate. Persoanele care se dezrădăcinează, în încercarea lor de a şi “face un pustiu de bine” îşi mai toarnă colegii, “se dau bine cu şefii”, uneori afirmă lucruri pe care n-ai cum să le verifici. Mult mai grav personajul nu-i exclus ca printre alte gânduri nerostite, cel ce a apărut de “nu ştiu unde” să tindă a ţi ocupa propriul serviciu. Şi, chiar dacă n-ar fi aşa, odată cu apariţia acelui personaj neagreat de nimeni, te simţi obligat şi tu să ridici ştacheta muncii la alt nivel, deoarece deja trebuie să demonstrezi noii concurenţe, că îţi meriţi postul, lucru de negândit până la apariţia intrusului. Odată cu sosirea personajului dezrădăcinat se schimbă centrele de influenţă între cunoscuţi şi prieteni, uneori se trădează prietenii şi, de acum, evoluţia cunoştinţelor, a prieteniilor se va lega şi derula altfel. Nou venitul este conştient că nu este dorit şi că toţi ochii colegilor şi ai şefilor sunt pe el şi pe lucrările executate de el, de aceea el trebuie să execute, numai lucrări de calitate, uneori chiar dacă-i vorba de lucruri obişnuite. Face toate aceste eforturi pentru a şi impresiona şefii, intimida colegii, pentru a de impresia nu numai că-i bun, ci şi că el este foarte bun, sau cel puţin, că altul, în afară de el, nu ştie să-şi facă meseria la standardele cunoscute de el. Că oamenii aceştia, acum colegii lui de muncă, nu s-ar fi putut descurca fără el, n-ar fi avut prilejul să cunoască unele lucruri care sunt cunoscute numai de el. Situaţia îi va aduce şi invidii, dar şi un volum de muncă epuizant de mare, atât pentru el, cât şi pentru întreg colectivul în care “a fost primit”. Parcă aşa s-a întâmplat şi cu el, atunci când, a solicitat să lucreze în uzina aceea.
După o lungă perioadă neagră, de incompatibilitate şi multiple şicane din partea colegilor, la care le-a răspuns şi el cu aceeaşi metodă, primul care i-a acordat atenţie şi consideraţie pentru munca prestată, pentru realizările lui, a fost frumosul morar de la moara 5. Se întâmpla acest lucru, într-un moment în care s-au acumulat destule elemente şi fapte pentru a şi da seama, indubitabil, că este respins de acest colectiv în care ar fi dorit să-şi continue activitatea de aici înainte.

Cu toate că ambiţie avea destul de multă, a realizat că nu se poate încadra într-un colectiv care-l marginaliza continuu. Era ziua când psihicul i-a cedat, nu mai avea putere de respingere a atacurilor, farselor şi luărilor în zeflemea puse la cale de toţi acei colegi, care doreau să nu-l mai vadă niciodată şi a hotărât să se lase păgubaş. Să se ducă “unde-o vedea cu ochii”, numai aici să nu mai rămână. Cu o ultimă privire, ca un tur de orizont de rămas bun, se uită înspre moara 5 şi atunci l-a văzut pe morar cu gura deschisă însăilând ceva. Prin zâmbetul ce-i lumina faţa, îi făcea semne cu mâna, să se apropie. Tot prin semne agitate, îl obliga să se uite într-o anumită direcţie. De curând, un bătrânel, şi el de puţină vreme sosit aici, dar care “avea spate”, şi a fost făcut:”responsabil cu ungerea”, adică să treacă pe la utilajele care nu erau în responsabilitatea lăcătuşului de schimb şi să le mai dea ceva ulei. Practic, nu avea de făcut nimic, deoarece nu existau utilaje care să nu fie în custodia cuiva, şi plictisindu-se, a aţipit sub melcul morii 5. Această “fază” i-o arăta morarul, în momentul în care el a crezut că aici, în această uzină, nu mai are nimic de făcut, în afară de…a da bir cu fugiţii. M-am gândit de multe ori de ce a făcut omul gestul?. Apoi am aflat singur. “Omul nostru”, “cu ungerea” era purtătorul “poveştilor” la şefi. El era cel care dispunea cine să aibă şi cine nu premii, prin felul în care erai “vopsit” la şefi de către el. Gestul morarului era incomensurabil. Practic, mi-am reîncărcat bateriile şi am putut începe din nou lupta pentru integrarea mea în acest colectiv dificil şi greu penetrabil. Am abordat lupta cu alte forţe, dar şi cu un psihic mai puţin labil. Deja eram stăpân pe situaţie. Am fost absolvit de o grea vină. Oamenii au aflat cine-i “vopsitorul lor”. Şi semnele de atunci ale morarului au fost primele semne de simpatie. Povestea cu Bombonel urma să vină ceva mai târziu.
Sfărâmarea minereului în vederea extragerii conţinuturilor de metale a cunoscut un drum ascensional destul de radical, dacă ne gândim că s-a început cu spargerea pietrelor în mojare, apoi în şteampuri, ca astăzi să se facă în mori cu bile din oţel, antrenate de motoare electrice şi mai recent bilele de oţel se înlocuiesc cu bucăţi mari de minereu, procedeu numit automăcinare sau măcinare în mori autogene. Indiferent ce se macină în ele, morile se căptuşesc cu bare şi segmente de oţel. S-a încercat alternarea acestor bare cu bare confecţionate din cauciuc. Cert este că acea căptuşeală a morii se macină în trei-patru luni şi trebuie obligatoriu înlocuită. Când ai un nou venit este absolut sigur că acela, să facă prima cunoştinţă cu operaţia de decăptuşire-căptuşire a morilor. Mai mult, cum gurile de evacuare ale morilor nu depăşeau nici una patruzeci de centimetri, cei mai subţirei aveau “abonamente” la morile 2, 13, care aveau cele mai mici guri de evacuare.