Dacă Izvor a murit, a murit în locul lui, a prietenului pe care l-a înlocuit. Parcă-l aud şi acum cum striga la terminarea prânzului: “Gheorghe Bilţ ridică-te în picioare să te lodesc cu-n porodici” Folosea această “stratagemă” ca să înţeleagă Bilţ că era aşa de mic, încât nu-l poate lovi cât timp stătea jos. Numai el ştia urcuşurile şi coborâşurile echipei de fotbal Minerul, cu multe luni, înainte de producerea ori căror evenimente la această formaţie. El însufleţea echipa, antrenorii şi galeria. Puţinii ani care i-a avut, nu i-a trăit, i-a ars până când Dumnezeu l-a chemat la el. Puţini oameni păstrează atât de vie amintirea în memoriile prietenilor, a cunoscuţilor. A lui ne este proaspătă şi va dăinui veşnic în inima oricărui om care l-a cunoscut. L-au îngropat iarna, într-una dintre cele 60 de zile fără soare cu care ne încearcă Domnul an de an. La capelă era mare jale. Prietenul nostru, cu care ne aveam ca fraţii cât era în viaţă, era “ocupantul” coşciugului din faţă. Arăta aşa de bine că parcă se pregătea să facă cine ştie ce năzbâtie copilărească. Dar iarna aceea nu avea numai zile înnourate, nu avea numai zile cu viscol şi zăpadă, s-a dotat, spre durerea sufletelor noastre, şi cu zile cernite. S-a nimerit ca tocmai el să ni le cernească, părăsindu-ne la vârsta când aţi îşi fac planuri de viaţă. Uram ziua aceea. Oamenii se pregăteau să întâmpine Naşterea Mântuitorului, când, precum un trăsnet, a venit vestea trecerii lui Izvor la cele veşnice. El s-a pregătit cu totul altfel să-l întâmpine pe Mântuitor. Între cei două sute de oameni care-l conduceau pentru ultima oră, nu era o singură fiinţă care să nu jelească. Mirele nostru, mirele care trebuia să-şi bucure părinţii şi familia, era îmbrăcat de mire…în copârşeu. Ochii ne erau doar căuşul lacrimilor, sufletele se cutremurau în fiecare de atâta durere. Când fanfara a intonat imnul funebru a lui Haydn, odată cu sunetele alămurilor, în mine au intrat toate sunetele cântecelelor de jale cântate la toate necazurile şi nenorocirile oamenilor din satul meu de obârşie. Doamne, câtă tristeţe era şi cât de tânăr şi nevinovat a fost chemat la El prietenul nostru! Nu se putea spune că lumea plângea. Era un freamăt cutremurător susţinut de tragedia căzută pe acea familie care îşi pierde “stâlpul casei” în ziua aceea. Trupurile oamenilor se zbuciumau în spasme, parcă luate de friguri. Lacrimile şiroiau continuu pe feţele tuturor. Adio, dragul nostru ! Mâine seară aniversăm naşterea Mântuitorului. Domnul fie cu tine, cu voi, că nouă ne-ai golit şi rupt sufletele. Va trece mult timp încercând să readucem neuitatul şi inimitabilul tău zâmbet care ne molipsea pe toţi, transformându-ne sufletele şi viaţa în explozii de tinereţe. Am fost şi vom fi împreună! Eşti locatarul pururi al sufletelor noastre!….dar cât ne vei lipsi, n-o vei şti niciodată…de veţi trece prin cimitir o să vedeţi o cruce pe care scrie…Izvor…izvorul durerilor noastre…a tinereţilor neîmplinite…a fericirii neîmpărtăşite.

Pe toţi ne-a marcat aceea tragedie dar pe Ion, morarul morii 5 l-a dus în pragul nebuniei. Au copilărit împreună mergând la aceeaşi şcoală. Cu toate că Ion era de la sat, fiind juniori la Minerul, s-au întâlnit şi la şcoală şi la fotbal. Izvor era ca un torent la sport, dar a înţeles că nici şcoala nu-i rea şi cu toate puterile s-a ţinut de ea. Poate ar fi mers “mai sus” şi pe această treaptă socială, dar oraşul atunci nu avea facultate, aşa că a rămas doar maistru, acel maistru care a intrat pentru ultima oră în moara prietenului său Ion, în locul acestuia care se căsătorea şi căruia Izvor îi făcea şutul. Poate că Ion are un sentiment de vinovăţie din acest motiv, dar pentru Izvor altruismul şi prietenia erau concrete, nu vorbe de clacă. Dacă a intrat în locul prietenului său, a intrat că el a vrut, deci nu se poate răstălmăci niciodată prietenia. Dar poţi să-i spui aşa ceva lui Ion? Dacă cineva i-ar spune asemenea chestie, ar fi bine să nu uitaţi că şi pentru Ion prietenia era un lucru sfânt. Că atâta timp cât a fost bolnav Izvor, abia aveau loc pe lângă el, din cauza lui Ion. La spital nu încăpeau să-l ajute nici măcar părinţii lui Izvor. Aproape tot timpul şi-l petreceau împreună, mai ales că Izvor era un ahtiat după şah. Cât boala i-a permis să stea în şezut, cu această ocupaţie scurtau aşteptările şi speranţele de regulă neîmplinite ale “patului de spital”, ale pacientului care şi-a dat seama că nu mai are rost să aştepte nici un poştaş. “Venim pe rând şi murim pe sărite” cum spunea preotul la prohodul lui Izvor, între două marşuri funebre de Haydn. Parcă şi aici înmormântarea lui a fost altfel. Fanfara a cântat unsprezece cântece, lucru neobişnuit, chiar dacă mortul e purtat km întregi, d’apoi aici că n-a fost de dus mai mult de câteva sute de metri.
Am ajuns la serviciu alungându-mi gândurile despre Ion morarul morii 5 din Ceanuraţia Săsar şi luându-mi gândurile “citadine” prin care fiecare căutăm să străbatem greutăţile impuse de viaţă şi profesiune, încercând, cei mai mulţi, să realizăm baremul zilnic la ceea ce toată lumea-i zice:”pâinea noastră de toate zilele”. Uneori reuşim, alteori nu, mai vin şi sancţiunile, dar străduinţa de a realiza ceva între atâtea lipsuri nu-i mică, să-ţi vezi sudoarea trupului transformată-n pâine pe masa pe care se ospătează familia zi de zi. Şi unii mai spun că nu sunt miracole!
La judecătorie, cu două săptămâni înainte de Crăciun, într-un dosar era citat un muncitor care nu şi-a plătit obligaţiile contractuale ale locuinţei de serviciu din Aprilie. Judecătoarea constată, studiind documentele din dosar, că omul care este reclamat are trei copii, soţie şi soacră, pe care-i hrăneşte din bruma câştigului său, care, e cu ceva mai mic decât taxele ce trebuiau achitate. Acesta era blestem, nu miracol!

Treburile mele în acea zi erau cunoscute, erau obişnuite, până când a adus cineva un scaun cu schelet metalic, cu un picior rupt:”vă rog frumos să-mi sudaţi scaunul ăsta”. În acel atelier considerat modern, în marea dragoste de a fi grozavi, cultivam patru plante exotice ecuatoriale. Două pe-o parte de atelier, altele pe cealaltă latură. Între “scaunul sudat” şi plante erau mai mult de doi metri, un panou metalic cu tablă groasă, două plăci de P.A.L. Ghiţă a sudat piciorul cam în trei minute, elevul a plecat cu scaunul reparat, mulţumit că are pe ce se aşeza. A doua zi, plantele exotice, plantele mele ecuatoriale care primesc radiaţii de la soare aproape dublu faţă de oricare plantă din clima temperată, erau moarte. Nu mai era nimic de zis. Am adunat elevii şi le-am adus aminte că acolo, preţ de câteva minute, doar de câteva minute, s-a sudat acel picior de scaun. Şi-au amintit. Şi-au amintit şi cu ce erau protejate plantele. Pentru prima dată au văzut concret ce efecte au radiaţiile provenite de la sudura electrică. Doi copăcei înalţi de un metru jumătate au murit aproape instantaneu. Izvor…îmi răscolea memoria. Întorcându-mă spre casă, mi-am amintit că un fost deputat de Maramureş, fost elev al şcolii noastre, m-a chemat, în ziua în care ne-am întâlnit în redacţia ziarului „Graiul Maramureşului” să-mi ofere ultima sa carte. Era un om harnic, s-a luptat pentru ţinutul său, dar şi pentru el, luându-şi doctoratul în economie, el inginerul care a insistat cel mai mult pentru construcţia Coşului de dispersie a Cupromului. Nu a mai fost ales, deoarece partidul lui s-a autodesfiinţat, iar variantele de încropire a altor alianţe au fost cârpăceli care n-au ţinut. Era, cred, a treia carte a lui. La prima, teza de doctorat cu Baltazar, preşedintele BCR-ului, n-am mai ajuns. Cealaltă realizare în schimb mi-a parvenit chiar din mâna lui. În perioadele de nelinişte şi nesiguranţă, de bulversare totală nu numai a electoratului, a populaţiei în general, punea câteva slove în articolele ce le scria la ziar, foarte logice şi simţite, reuşind uneori să ducă la o oarecare pace socială, la unele abţineri de la diferite forme de violenţă care aproape nu mai putea fi strunite după ce atâţia zeci de ani “ai stat cu pumnul în gură”. Aceste răbufniri aveau scântei diferite, dar aşa cum scriam în altă parte, revoluţiile se pornesc instantaneu, altfel n-ar mai avea efectul scontat, dar opririle lor, nu se pot face brusc, ca la orice cutremur mai sunt şi replici de mai mare sau mai mică intensitate. Cum cartea avea un titlu apropiat de folclor, conform unui obicei prost de-al meu, m-am apucat să citesc pe drum din ea. De fapt, erau articolele lui publicate în diferite ziare şi “adunate” în această carte.