Fiecare familie, în funcţie de necesităţile tinerei familii şi de posibilităţile lor, promiteau zile de clacă, pentru munca în gospodărie sau la construirea casei, loc de casă, pământ, să-i ajute la diferite transporturi, promisiuni în vite(“la primăvară voi da viţelul ce l-a făta Rujana”) sau în oi, mieluţi, cârlani sau mioare. Apoi se “spărgea” nunta şi plecau toţi la casele lor. Cum nunţile se făceau sâmbăta seara, duminică dimineaţa, mai “zăboveam” în paturi. De acea dată, de dulcea lenevire, n-am mai avut parte, deoarece ţipetele ce se auzea pe uliţă ne-au ridicat în capul oaselor cu noaptea-n cap. Treceau mai multe femei ţipând şi plângând, smulgându-şi părul din cap, aruncându-şi basmalele, şi urlau de-ţi îngheţau ficaţii de spaimă. După un timp, mama a reuşit să afle ultima nenorocire de care încă n-a avut parte satul acesta, satul nostru. Cum foamea pe atunci era un “sport popular” şi-l practicam în masă, câteva femei, după ospăţul de la nuntă, au murit. Medicul de la medicina judiciară a dat diagnosticul: “moarte violentă prin fisurarea stomacurilor”. Probabil că păsatul să nu fi fost fiert îndeajuns, să se fi umflat după ce a fost mâncat. Dar şi aici lucrurile au devenit ciudate. Au murit numai femei, numai mame, poate fiindcă numai ele şi-au tot rupt tot timpul de la gură să-şi amăgească plozii cu fărâma de mâncare luată de la gurile lor. Stomacurile acestor mame tinere, care băgau tot dumicatul în gura copiilor, chiar şi ceea ce ele ar fi trebuit să mănânce, să poată vieţui, s-au micşorat într-atât că o singură sarma mâncată, le-a omorât. Nu-mi ies din cap vorbele mamei: “O dată s-au săturat şi ele şi n-au rezistat nici la atâta fericire” .Savanţii spun că toate-n viaţă sunt ciclice, revin periodic. Pe atunci nu ştiam că şi foamea poate fi ciclică. Prin ’87, în octombrie, după ce am primit salariul, împreună cu nevasta ne-am “plimbat” prin tot centrul comercial al Băii Mari, prin piaţă şi n-am putut cheltui 1000 lei. Eram decişi să dăm oricât pe orice produs alimentar…dar acestea lipseau cu desăvârşite. Aşa că am venit acasă cu teama că banii pe care am muncit atâta, se vor devaloriza şi nu vom putea cumpăra nimic cu ei. N-am greşit cu mult. Abia au trecut cincizeci de ani de la foametea de după război şi am trecut pe o altă foamete. Acesta-i ciclul românului ? Ca să nu pierdem toţi banii care-i aveam, ne-am cumpărat bilete la revelionul, ce era anunţat cu “surle şi trompete”. Ne-am zis şi noi, ca nevasta lui Şindra-părău care a murit din cauza acelei foamete, fie ce-o fi, chiar de-om muri, măcar să murim sătui. Din nou am ajuns la vorbele mamei, dar de această dată ea, săraca, nu avea să ştie câtă dreptate a avut. S-a stins înainte de sosirea Crăciunului din acel an, aşa că, în doliu fiind, am dat biletele de revelion unor rubedenii, care au considerat necesar, după ce s-au ghiftuit şi distrat, să vină în dimineaţa de unu ianuarie să ne mulţumească. N-am înţeles niciodată de ce ne-au mulţumit, că a murit mama sau că ei s-au distrat de minune pe durerea noastră. Ce mai contează acum? Pentru unii, distracţia este mult mai importantă ca durerea altora. Aşa că ne-au făcut şi nouă o poză să vedem cum arătam la şapte zile de la moartea mamei. Eram bine. Poza era colorată. Chestie de impresie.

Beţivul din taxi, despre care vorbeam la început, că nu poate fi definit altfel, dacă de cinci ani este divorţat de fiica mea şi el de câte ori se îmbată dă telefon la taximetrist să-l ducă acasă, la fosta lui nevastă. Se pare că niciodată nu a ştiut ce-i trebuie, dar atunci când era în suferinţă îşi aducea aminte cine l-a îngrijit şi, probabil, că iar era neputincios şi avea nevoie de asistenţă. Se pare că rănile sufletului durează mai mult în noi şi nu oricine se pricepe să şi le şi tămăduiască. De aceea se afla adresa mea pe agendele taximetriştilor în serile când ei nu-şi mai văd capul de treabă.
– Şi i-ai spus taximetristului adresa?
– Tu aşa ai fi făcut?
– M-ai bulversat total. Sunt nişte cumuluri, asociaţii de situaţii în această chestie cu care eu n-am avut niciodată nici un fel de tangenţă. Deci nu-mi pot da seama cum aş fi procedat într-o situaţie asemănătoare.
– În acest caz, pot să-ţi spun că mi-am prezentat taximetristului “identitatea”. Omul nu dorea să-şi piardă clientul şi i-am indicat o oarecare direcţie pe unde bănuiam că s-a “cortilit fostul”, încredinţat fiind că, ajuns prin preajmă, îşi va da singur seama unde trebuia să ajungă. Pe undeva mă uitam la omul acela şi-mi aduceam aminte de “tinereţile” mele, de visele mele, dar mai ales de idealul meu de viaţă, pe care, cu toate că mi-l-am propus încă de când eram puşti, am reuşit să-l păstrez până acum. Să trăiesc în el.
– Stai, stai puţin. Cred că acum mă pui pe post de fraier şi chestia asta nu-mi place.
– De ce crezi asemenea lucru? Te-am jignit cumva? Lucrurile n-au luat o asemenea turnură. Sper că n-am zis ceva ce nu-i la locul lui? De ce ai ajuns la această concluzie?
– Amot, poţi să-mi acorzi şi mie, la vârste mea, girul unui om care a văzut şi a trăit “ceva” în această viaţă. Nu-i cazul să mă crezi tâmpit. Cine-ţi poate crede braşoavele acestea?
– Măi, Andrei, de unde-ţi vin gândurile astea “slabe”. Ce-i cu tine?
– Ce-i cu tine?!! Ce-cu tine?!.Omule bun, pot să jur că în ultimul timp am auzit cele mai aberante nereuşite, cele mai neobişnuite concedieri şi desfiinţări de organisme economice, şi alte lucruri considerate în alte vremuri imposibile, aşa cum ai auzit şi tu “evoluţiile şi involuţiile”, Fondului proprietăţii de stat ce s-a desfiinţat aruncând pe drumuri sute de mi de oameni cu pregătire medie şi superioară. Desfiinţări de întregi ramuri economice. Cu alte cuvinte nimeni nu mai este sigur pe nimic. Postul, afacerea, indiferent a cui este, nu are nici o garanţie că şi mâine va mai exista. De la o zi la alta apar şi dispar mii de posturi de muncă, de afaceri, de întreprinderi, şi, “colac peste pupăză”, vii tu, cu idealul tău propus încă din copilărie, care se dovedeşte viabil şi astăzi şi “eşti în el”. Nu mă agăţ de “gândirea matură” a unui ţânc, dar nu-mi pot da seama de ce mă insulţi considerându-mă dobitoc ?
– Dacă aşa ai pus problema, ai perfectă dreptate. Îţi cer scuze, cu toate că nu asta trebuia să se înţeleagă din cele relatate adineauri, deoarece chiar vorbeam de lucruri trecute şi nu numai probate, chiar şi înfăptuite, numai că în înflăcărarea ta, pe mine m-ai omis din această întâmplare.
– Adică…

– Pe vremuri aş fi putut zice referitor la asemenea întâmplări: “se aud fel de fel de lucruri”, acum pot să spun “am trăit fel de fel de lucruri” şi, scurgându-mă şi eu prin viaţa aceasta, am învăţat enorm de multe lucruri, dar într-o anumită privinţă am rămas cu aceleaşi cunoştinţe pe care le-am avut în copilărie. Şi nu e vorba de necesităţile fizice şi biologice pe care fiecare om le învaţă până la vârsta 3,5 ani ai vieţii sale…
– Doamne, dar ce cunoştinţe aşa de preţioase ai avut că încă mai sunt valabile după cinzeci de ani când CIP – urile au devenit banalitate şi în acele timpuri nu se cunoşteau nici tranzistorul.
– Acum tu ai tendinţa să mă ridiculizezi. De n-ai chef să mă asculţi, nu-i nici o supărare, dar, de sari peste cal, nu-ţi recomand să mă încerci, cu atât mai mult cu cât pui întrebări scumpe sufletului meu.
– Acum tu te-ai prea sensibilizat. Scuză-mă dacă despre asta-i vorba, nu te mai întrerup până-ţi termini ideea. Te ascult cu plăcere.
– Nu-mi face plăcere să mă întorc din nou, la anii imediat de după război, ani care m-au marcat profund. Poate că prea adesea mă întorc la anii aceia. Fac acest lucru nu numai că starea socială a unora, în zilele noastre, este echivalentul celei de atunci, dar, mai mult o fac deoarece starea sufletească ce se revărsa din fiecare în acele vremuri năpăstuite, acum, a devenit o mare necesitate pentru destrăbălarea morală şi fizică a populaţiei la care ne-au adus, acei care, zic ei, ne conduc.
Oamenii de pe atunci erau schimonosiţi şi schilodiţi în toate felurile. Mutilaţi de organe şi de suflet, rebegiţi de foame şi de frig. Lipsa căldurii, lipsa bărbaţilor, pentru muncile tipice, lipsa mijloacelor de muncă, a locurilor de muncă, lipsuri peste lipsuri…Peste toate acestea erau supravieţuitori care de aceea au supravieţuit, să sufere de toate. Să sufere ce încă n-au “reuşit” să sufere în război. Apoi n-a durat mult că au venit şi epidemiile. Care dintre oamenii aceştia au mai “îndrăznit” să trăiască după acel război, erau acum obligaţi să învingă şi aceste cumuluri de greutăţi. Oamenii aceia de atunci, fostele femei sau foştii bărbaţi, care, chiar dacă nu erau dintre aceia cu membre sau organe lipsă, arătau ca nişte fantome. Ei bine, de necrezut, dar dacă nu erau alţii, acele fantome, acei foşti bărbaţi şi femei, ei şi numai ei, trebuiau să reconstruiască ţara, populaţia ţării, bunăstarea. Nu li se cereau multe…dar, cui li se cereau?!. Cu toate că erau nişte caricaturi ale acelora care erau înainte de război, nu s-au dat înapoi de la ceea ce erau conştienţi că trebuie să facă şi numai ei puteau să împlinească acele “sarcini”, după câte observi. De fapt, dacă se face ceva, nu se bagă în seamă, dacă nu se face, atunci observă toţi. Ei bine, oamenii aceia, atunci, şi-au făcut treaba cu prisosinţă. Cu toate că de cele mai multe ori românii lucrează aproape de pomană, n-au refuzat lucrul niciodată şi-l duceau la bun sfârşit.