Câtă spaimă şi oroare au produs oamenilor inundaţiile din ’70, cutremurele din ’77 şi atunci ţara avea oameni valizi, oameni pregătiţi, mai erau şi aproape 20 de milioane nu ca atunci, o ţară total distrusă cu doar aproape 13 milioane de oameni din care 3/4 erau copii, moşnegi şi mutilaţi (ştiaţi că există termenul de mutilaţi şi mari mutilaţi?!). Aşa îţi poţi da seama de munca depusă de acei oameni care au reuşit să facă şi altceva nu numai umbră pământului, după ce au trecut prin război. Munca depusă pentru realizarea acestor treburi, s-a făcut şi se vede. Ce nu se vede, şi nu se ştie, sunt durerile acestor oameni, problemele sufletelor lor. Oamenii aceia erau foarte raţionali şi conştienţi că nu pot continua viaţa mai departe singuri. Prin diferite pertractări, poate atunci să se fi inventat şi peţitoarele de profesie, au început să se asocieze în cupluri, despre dragoste, liantul care uneşte doi oameni într-o căsnicie, cred că intuieşti că nici nu putea fi vorba. Plângând pe cei ce nu s-au întors, mulţumind Domnului că totuşi au cu cine-şi creşte plozii, munceau pe rupte toţi supravieţuitori. Aşa treceau zilele, săptămânile, anii. Greutăţile sau revărsările suferinţelor interioare răbufneau când, destul de rar, se mai aflau în preajma unor prieteni, în vremuri de sărbători, a unui “pahar de vorbă”. Bunăoară ca noi acum. Atunci toate dorurile nestinse, toate umilinţele impuse de acea “viaţă legată cu aţă” făceau ca romanţele ce se cântau reverberau, nu hainele lor, ci sufletele lor. Cântecele erau cântate sau fredonate atât de impresionant, din chiar străfundurile durerilor sufletelor lor, că te simţeai sfredelit de toată durerea şi umilinţele ce le apăsa inimile. Văzând, şi oarecum trăind şi eu aceste suferinţe pe care ei le considerau mult mai grele decât construirea casei, familiei sau a ţării, mi-am propus ca, indiferent cum îmi voi aşeza viaţa, să nu fac pe nimeni să sufere din dragoste neîmpărtăşită. Să mă feresc să obţin foloase prin promisiuni şi angajamente de iubire ori să mă ferească Dumnezeu să am copii pe care să nu-i cunosc. Într-o singură propoziţie:” să pot să-mi trăiesc viaţa cât de corect posibil şi, dacă Domnul a vrea să se cânte undeva, la vreo petrecere şi romanţe, să le pot asculta fără să-mi cauzeze suferinţe mie sau altora din vina mea, acele tipuri de suferinţe copleşitoare, atât de des întâlnite în versurile romanţelor” Acesta era idealul meu de atunci şi până astăzi nu m-am abătut de la el. Sper ca acum să nu-ţi pară deplasat ţelul meu de viaţă propus pe atunci.
– Ce să-ţi spun, de nu o ziceai tu, credeam că-i o snoavă. Aşa pare a fi …altfel. Dar, înainte de a povesti despre crezul vieţii tale, pe care se pare că l-ai realizat, întrebarea mea era dacă mi-ai povesti şi o participare de-a ta la un revelion, că ultima dată ai avut doar… biletele.

– Andrei, aşa sună rugămintea ta, ca a unui copil care vrea să adoarmă şi, ca să nu fie singur în momentele acelea, îşi blochează părintele, de regulă mama, lângă el să-i mai spună o poveste, pe care el şi aşa n-o s-o audă. Este un ultim profit în acea zi. Fie…Eram în vremurile când aveam “libertatea nechezolului”(cafea amestecată cu năut în proporţie de 80%). Noi, populaţia acestei ţări, cunoaştem cafeaua cu cofeină, cafeaua care obişnuit se bea acum, din timpuri destul de vechi doar că filiera de intrare în ţară era alta. Venea din Orientul Apropiat şi aşa se şi cunoştea, sub denumirea de “cafea arabică”. Excese nu prea s-au făcut pe aceste meleaguri la acest articol, doar adolescenţii mai încercau unele “poante” din teribilism, în rest lumea considera cafeaua, ca pe un aliment. Ce să-ţi mai povestesc că mulţi dintre ei “o luau cu lapte”. Necazul era că indiferent cât de puţină era acea cafea, să ne-o fi vândut aşa, câtă era, dar curată. Oricât de puţină era, să ne-o de-a aşa, nu “îmbrăcată” în fel de fel de gudroane şi înlocuitori, că numai gust de cafea nu mai avea. Trecem peste faptul că nici dracu nu ştia ce efecte secundare putea avea acea porcărie maronie.(cu năut). Îmi aduc aminte că aveam un elev care, frecventând şcoala noastră, făcea probleme familiei sale cu învăţatul. Situaţia devenind critică, l-am solicitat să aducă pe unul dintre părinţi la şcoală pentru a discuta situaţia lui şcolară. De venit a venit însoţit, dar nu de un părinte, ci de sora lui, fată care mi-a oferit o pungă cu 200g de cafea. Să-ţi cadă tavanul în cap! Pe atunci cafeaua era marfă de contrabandă, adusă din Polonia, prin Borşa, Constanţa şi oriunde se putea introduce ceva ce se putea sustrage vămuirii. Se introducea mai ales de polonezi care erau catalogaţi drept “ţiganii Europei”în acele vremuri. Se făcea contrabandă cu multe lucruri, dar mai cu seamă cafeaua nu lipsea dintre aceste produse care ţi se ofereau în trenuri, pe aeroporturi şi chiar în autogări. Conducerea de partid şi de stat avea o optică idioată, o umilire colectivă a populaţiei. Una dintre aceste idei era ca omul de rând, omul neangajat pe scările politice să nu facă asemenea consumuri “exotice” şi extravagante. Aşa se motivau costurile “Daciei” lipsa importurilor de cafea şi a altora. Cafeaua nu era deloc scumpă, chiar aici în ţară kilogramul era doar 60 lei, preţul a circa cinci pâini. Poate că nu are rost să spunem că unui avion ce făcea parte din parcul de aeronave al lui Ceauşescu, aducea pentru familia prezidenţială zilnic, repet zilnic, fructe exotice proaspete şi pe care, domniile lor nu erau capabili să le consume. Ce rămânea erau pus în vânzare la “bufetele partidului”. Fata aceea, sora elevului problemă, a refuzat să ia banii care nu valorau nici preţul unei pâini. Ce mă măcina pe mine era de unde avea “fata asta” cafea, deoarece ştiam că familia ei, n-are nici o legătură cu persoane care i-ar fi putut aduce aşa ceva prin contrabandă şi eram sigur că în familia lor nici măcar nu se folosea acest aliment. Ce-mi spune “fătuca aia”. Lucra de puţin timp la fosta “Cofetărie a Tineretului” şi ea era acolo cea mai tânără. Ultima angajată. Cafeaua le sosea la cofetărie în saci de cafea, amestecată deja cu înlocuitori. Pe ea o puneau, colegele mai în vârstă, toată ziua să aleagă cafeaua spartă mai grob, dintre boabele de năut (bag sama şi oamenii de pe la noi aveau cultura cenuşăresei, care se repovestea pe atunci în alţi termeni). Bucăţile care erau sparte mai mărunt le lăsa acolo. Dintr-un sac scotea circa 2-3 kg restul era pentru noi cei ce “savuram” o cafea la cofetărie. Asemenea cafea “servea” nu tare de mult “minunatul popor al acestei ţări”.

Autorităţile de atunci erau favorabile sărbătoririi de revelioane şi alte tipuri de serbări, deoarece, pe lângă că îşi vindeau subprodusele, oamenii erau mai uşor de supravegheat în “grămezi” unde intrau şi mormane de informatori şi mai mult, după ce bei, “gura devine slobodă”. Aşa au devenit revelioanele o modă nu prea scumpă. Cu toate acestea oamenii nu se înghesuiau la petreceri cu subprodusele oferite de ei.
Într-un an, un fost elev de-al nostru, care deja era căpitan pe un vapor, un băiat pe care se putea miza, auzind de necazurile noastre, necazuri care pe marinari nu-i atingeau, ne-a promis că ne procură el cafeaua pentru revelion, dacă dorim acest lucru. Ce întrebare! Cum să nu facem revelion, dacă vom avea cafea-cafea. Eram 600 de persoane în cantina liceului. Atât de repede nu s-a pus la cale nici un revelion. Toţi au pus mână de la mână, cunoştinţe, bani şi buna dispoziţie. Mobilizare excepţională, muzică de suflet şi voie bună cât încape. Atâta veselie de mult n-am văzut, ţinând cont că eram în perioada “privitului şireturilor de la pantofi”. N-am făcut încă nici un fel de consumaţie alcoolică, dar în sală domnea o atmosferă euforică. Bulă nu putea dormi, cum curgeau râsetele, care au luat locul ciocnirilor de pahare. Era atmosfera ce ne-o doream şi o merita fiecare după un an de muncă. Poate că exaltarea aceasta să fi luat tonul şi de la muzică. Pentru prima oră am auzit cântată poezia lui Eminescu :”De la Tisa pân’la Prut”. Aveai impresia că eram nişte copii răi care fac numai lucruri interzise. Toţi ne uitam unul la altul cu subînţeles. Cafeaua noastră sosise! Au găsit un expert s-o prăjească şi tot el a măcinat-o în cantină. Mirosul cafelei proaspăt prăjite şi măcinate ne îmbăta nările. Era ora 11. Cafeaua ni se servea la 11,30. A sosit şi clipa. De fapt, de multişor capetele noastre se tot bălăcăreau înspre locul de unde trebuia să apară cafeaua. Acum era deja pe masă. Nu ne grăbeam, îi savuram aroma. De mult nu ne-a mai gâdilat nasul o asemenea aromă. Am pus-o la gură ţuguiindu-mi buzele ca nu cumva să nu mă pot abţine şi să iau sorbituri prea mari. Prima înghiţitură, după zeci de ani de aşteptări a acestui gust. Apoi mi-s-a făcut rău. Un rău psihic, o mare decepţie. Ceva ce n-ai dori să se întâmple nici duşmanilor. Cineva, din greşeală, a pus sare în cafea, în loc de zahăr. În noaptea de Revelion s-a găsit sare pentru 600 porţii de cafea.
Uneori viaţa, în tumultoasa sa învălmăşeală, ne mai uită, ne mai omite din frământările zilnice, apărând în ale noastre trăiri şi unele momente mai liniştite, poate mai anoste, zile în care probabil devenim mai iscoditori cu propria noastră viaţă interioară, situaţie în care tot omul este tentat să caute motivaţii sau justificări, pentru faliile incertitudinilor vieţii sale sau ale altora. Se vede că şi alţii caută “punctul de sprijin a lui Arhimede, cu care a vrut să răstoarne pământul”. Prin acestea se pot vedea tendinţele, la unii necesităţile, infinitelor modalităţi de abordare a acelor căi prin care el sau alţii încearcă să se realizeze sau numai îşi pregătesc sufletele pentru viitoarele biruinţe ale vieţii ori poate a obstacolelor ce-i aşteaptă şi pe care evident că vor trebui să le depăşească.