– Domnişoară, te rog, serveşte-ne cu şapte cafele. Barmana care se întreţinea cu “un oarecine” îi spune:
– N-avem curent. (era vremea când lui Ceauşescu i-a venit ideea să întrerupă curentul din jumătate în jumătate de oră, dar n-am ştiut niciodată pentru cât timp se face întreruperea)Maiorul de miliţie vine la masă ca plouat şi se scuză pentru neplăcutul incident. Noi ne-am ridicat şi destul de încet ne îndreptam spre uşă. La o masă, câţiva tineri cu pletele până pe umăr şi cu o îmbrăcăminte destul de neîngrijită , sorbeau ceva. Maiorul se întoarce la bar ca ars:
– Fătucă, pletoşii aceia ce servesc? Între timp noi ieşisem pe uşă.
– Cafea ness.
– Mie nu mi-ai putut da o cafea?
– N-am ştiut că doriţi ness.
– Uite cum facem: până acuma nu m-am ocupat de tine, dar îţi promit că de azi nu te voi mai neglija. Pune tu cafelele acelea şi vezi cum le faci. După ce pleacă oaspeţii mei, o să revin la dumneavoastră . Maiorul, roşu ca sfecla, nu prididea cu explicaţiile şi scuzele cu care încerca să ne facă să uităm micul incident şi să ne reocupăm locurile la mese. N-am avut încotro, am reintrat în localul care între timp a fost privat şi de pletoşi şi am luat loc la masa, care, de această dată, avea o faţă de masă proaspăt scoasă din dulap, cu exact atâtea scaune câţi eram, şi – ciudat – parcă s-au aprins şi becurile. Au sosit cafelele ness…calde. Preşedintele Tribunalului Maramureş de atunci era şi el în acest complet de judecată. Pentru a ieşi din momentul acela bulversat ne-a povăţuit să ne grăbim că suntem în întârziere şi nu vom ajunge la orele zece la Vişeu. Ne-am băut cafelele şi am ieşit precipitaţi, parcă să fugim de penibilul momentelor anterioare. N-am ieşit bine din Sighet că fălcile au început să-mi joace fără nici-o comandă, dar şi fără a putea reacţiona cumva. Cine se uita la mine credea că-mi este frig. Nu pot zice că nu-mi era, dar aceste mişcări necontrolate ale maxilarului erau reacţiile organismului la cafeaua băută. Cafeaua comandată de tovarăşul maior, a fost făcută atât de concentrată de “acea fătucă” că îmi da o stare de exaltare care pornea de la fălcile mele. Poate că acea cafea s-o fi făcut “domnişoara” pentru altcineva şi din greşeală să mă “fi nimerit pe mine, dar fenomenul acesta s-a manifestat numai pe mine, ceilalţi erau „bine merci”. Preşedintele tribunalului văzând cum îmi umblau fălcile ca la turcă, i-a spus şoferului s-o facă la dreapta. Acesta a luat-o pe un drum, cum spun comentatorii de la curse, macadam, pe care n-a fost şi poate nu va fi niciodată asfalt. Nu tare departe era bariera de stat, barieră închisă continuu care era graniţa între noi şi URSS. Ofiţerul grănicer, după ce s-a prezentat, a salutat respectuos pe unul dintre judecători, apoi a ridicat bariera. Am intrat în satul Bocicoi unde exista o şcoală de corecţie pentru minori. Atunci mi-am dat seama cum de-l cunoaşte ofiţerul grănicer pe judecător. Da, a avut dreptate Preşedintele tribunalului. Aici nimeni nu poate să-şi stăpânească lacrimile şi fiecare se străduieşte să şi le înghită. Aici nimeni n-a observat că-mi bat fălcile, deoarece toţi eram la fel de mişcaţi de cele văzute. Nu am stat mult, dar după toate cele văzute la acel orfelinat, nimeni nu şi-a mai adus aminte de păţania mea. Toţi aveau alte gânduri, date de acest loc uitat de lume, cu aceşti copii care erau foarte aproape de stadiul de sălbăticie, deoarece, nu mai vedeau pe nimeni cu anii. Era o stare care ne însoţea pe fiecare şi ne apăsa ca un cer de plumb. Am trecut de priveliştea dezolantă cu copiii nimănui şi nu mi-am dat seama că “jocul maxilarului” s-a oprit. Din acea zi, mi-am propus, chiar dacă se vor mai ivi asemenea ocazii, să nu mai servesc cafele comandate de miliţieni, chiar dacă intenţiile lor sunt lăudabile, aşa cum a fost şi în cazul nostru, pentru că acea cafea a nimerit unde n-a trebuit…

Gross Papa stătea pe şubreda-i bancă de lemn, făcută de bunicul bunicului său şi la care nimeni n-a mai încercat măcar să mai pună ori să mai repare ceva, s-o consolideze. De ani buni parcă a uitat lumea de ea, de aceea acum trebuia să te aşezi cu grijă, să nu se urnească sub propria greutate. Nu numai banca, nici gardurile, nici chiar coteţele animalelor, nici bandurii casei, ce să mai spunem de scândurile cu care au ştablonit cândva casa, toate erau îmbătrânite, roase de vremi. Pe ici, pe dincoace, un ochi mai atent, putea “găsi” în anumite spaţii, locuri prin care să vadă în pod printre rosturile sau găurile dintre scânduri. Familia lor, altădată meseriaşi de excepţie care aveau renume în tot Landul, ba chiar şi în ţară, “topitori” de hârtie din tată în fiu, membri de frunte ai breslei şi ai obştii, erau acum faliţi şi se aflau printre acei meşteşugari pe care soarta-i împinge să dispară. Pe aici nu se mai cerea hârtie. Topitoriile de hârtie se închid unele după altele. Părinţii lui, la vremea lor, au fost chemaţi să meargă-n Transilvania. Dar el, încăpăţinat ca un catâr, nici nu a vrut să audă despre aşa ceva. Cum să părăsească el locurile unde îşi odihneau oasele bunii şi străbunii lui? Dar azi problema lor era mai gravă. S-au întors vremurile. Acum trebuia să le plângă de milă celor vii, morţii mai puteau aştepta. Îndoiala nesiguranţei îi sfredelea sufletul continuu. Ce le-ar putea oferi mai mult un loc străin, îndepărtat, necunoscut. Ar putea avea “acolo” mai mult decât aveau sau, mai bine zis, n-aveau ei aici. Ce era acea tentantă Transilvanie aşezată dincolo de pădurile dese ale Carpaţilor?

Cu toate că nimeni dintre cunoscuţii lor n-a fost niciodată pe acolo, veştile veneau şi auzeau multe lucruri tentante despre pământurile cu adevărat primitoare ale acelor locuri, care acum erau casă bună multor dintre conaţionali. Pe el, ce îl durea că nici unul dintre cei plecaţi nu era “format” topitor de hârtie şi atunci chiar ştirile bune le primea cu reticenţă. Au plecat mulţi mineri, butnarii, armurieri, dar nici unul topitor de hârtie. Cum se descurcau ei acolo, nu credea el sută la sută că aşa stăteau treburile. Şi totuşi ce să mai faci când aici deja nu mai era nimic de lucru. Şansele erau nule pentru multă vreme de aici încolo. Chiar dacă nu doreai să pleci, n-ai mai fi avut din ce trăi. Jolan, iubita sa soţie, s-a stins în sărăcia în care trăiesc deja de mulţi ani. El “a ajuns” la greutatea pe care a avut-o înainte de armată. Nimic nu mai putea să se schimbe în bine. N-avea rost să mai aştepte ca viitorul imediat să-i dea o şansă, care nu se mai iveşte, familiei sale. Ce altceva a rămas de făcut, decât să-i spună lui Kosma, fiului său, să decidă ziua în care vor dori să plece, până mai au cu ce şi sănătatea încă-i mai permite. Era cert că trebuie să părăsească aceste locuri care… ce rost mai are să vorbim când toată lumea ştie ce înseamnă pentru fiecare înstrăinat locurile natale şi ruinarea sufletului prin abandonarea acelor locuri care până atunci erau totul pentru el? Electricitatea a luat avânt în toată Europa, a adus multe locuri de muncă milioanelor de oameni, dar se pare că în domeniul lor, aici în Germania, momentan, în ultimii ani, topitoriile de hârtie, manufacturile de hârtie, pierdeau teren, erau pe cale de desfiinţare. Cancelariile şi-au pus ordine în arhive, documente şi consumau raţional din ce în ce mai puţină hârtie. Când s-au tradus Bibliile în limbile popoarelor a fost o explozie a cererii de hârtie, acum şi moda aceasta s-a pierdut. Să se apuce de “altceva”, la vârsta lui, nu se mai punea problema. Aici era cineva în această ocupaţie, învăţarea unei noi profesii, o nouă umilire…dar de câte ori poate fi umilit un om…şi…până la ce vârstă… Avea el o ştire mai neoficială că traducerile şi multiplicările Cărţii Sfinte în Est, de abia acum luau avânt. Dacă aceste zvonuri ar fi adevărate, familia lui şi a altora ar putea fi salvate. Poate chiar meseria lui, păstrată cu sfinţenie de familia lor, ar mai dăinui mult şi bine. Dar chiar dacă n-ar fi adevărate toate aceste zvonuri, noile stări de după 1848 cereau multe documente în acea parte de lume unde pământurile se confiscau şi se cedau după fiecare revoluţie, după fiecare schimbare de ordine şi mulţi doreau ieşirea din devălmăşie. Pe Gross Papa(tata mare-bunicul) nu-l interesau sufleteşte frământările pământenilor de acolo, dar prin ceea ce auzea se confirma că, în acea parte de lume, cererea de hârtie era în creştere şi acolo bănuia că ar fi poate singurul loc unde ar putea prospera din nou familia lui. Dar cum să meargă el, ce ar mai putea face după ce o viaţă şi-a ars plămânii în aburii de vitriol? Acolo i-ar trebui o altă viaţă. Una sănătoasă, tânără nu ceea ce a mai rămas din el, umbra lui. Şi dacă el nu pleacă, fiul său, familia fiului său nici nu concepe să plece fără el. Şi atunci spiţa lor, neamul lor se va stinge. Gross papa se zbătea cu gândurile sale.