Aici nu mai au pe nimeni, doar oasele bunilor ce-au apus demult lăsându-i în bunurile şi agoniseala lor de-o viaţă, strânsură care le-a prins bine… I-a susţinut pe ei şi neamul lor, dar acum s-a subţiat enorm de mult, de când a început criza aceasta. Un singur gând îl mai consola. Dacă s-a hotărât să plece Prinţul de Hohenzollern, dacă Majestatea Sa a acceptat România ca principat, nu poate fi aşa de rău acolo şi exista nădejdea că poate Excelenţa Sa se va mai interesa şi de ei, de acei urgisiţi de soartă, care, ca şi el, au îndrăznit să caute o viaţă mai bună, o viaţă mai prosperă în alt capăt de lume În definitiv este şi prinţul lor, al germanilor, nu numai al românilor. Din câte a aflat de la alţii care şi-au îndreptat paşii către acele meleaguri, oamenii de acolo sunt binevoitori, dornici de a învăţa lucruri bune, sunt receptivi la lucruri noi, sunt oameni cu bun simţ…atunci…
Convoiul cu care au plecat spre „pământurile făgăduinţei”, cei care mai constituiau familia lui Gross Papa, era mai mult o caravană a sărăciei. Cu toate acestea, ei aveau toate sculele de care aveau nevoie pentru a-şi putea câştiga cele necesare traiului zilnic. Cele profesionale erau ireproşabil întreţinute şi dintre cele mai performante. Spiritul german nu se dezminţea nici în familia lor. Cu multe peripeţii şi întâmplări mai mult sau mai puţin scontate, au ajuns la Bistriţa. Poate că nici lor nu le-a fost uşor drumul spre… ce urma să fie, dar sigur înaintaşilor lor le-a fost şi mai greu cu câteva sute de ani înainte de plecarea lor, când oamenii îi priveau cu ostilitate pe “musafiri” pe unde treceau. Acum parcă lumea s-a obişnuit şi cu felul acesta de oameni ce-şi părăsesc vatra străbună în căutarea unui loc mai propice traiului. Cu gândurile acestea se apropiau, de Cetatea Bistriţei. Gross Papa, moţăind în căruţă ca să-i treacă timpul mai repede sau poate să-şi alunge din priviri nostalgia care-şi făcea efectul, desfăşurându-şi etapele vieţii, amintirile, realizările, dar şi iubirile de care a avut parte. Era mulţumit de “oferta” vieţii făcută de Mântuitor pentru el. Din ceea ce ştia de la bunii lui, de la părinţii săi, pe toţi bărbaţii din familia lor, mai devreme sau mai târziu viaţa îi obliga la un examen major, examen care s-a dovedit şi se dovedea că nu poate fi trecut de altcineva dintre cei care-i înconjoară sau dintre cei cu care muncesc.. Cu gândul la această încercare a vieţii el, care a ajuns la vârsta asta când numărarea anilor îşi pierde rostul, era sigur că probabil „cumpăna” s-a înţepenit ori s-a pierdut, altfel cum se explică că până acum încă n-a venit. Este vorba de faptul că nu s-a “prezentat” până când ar mai fi putut şi el să poată “răspunde” acelui examen. Acu la ce probe de viaţă ar mai putea răzbi, el, cel ajuns umbra bărbatului de altădată.

Ajunşi în Bistriţa au tras la un han, loc renumit de ” pus burta la cale” şi de odihnă dar şi de poveşti şi informaţii care nu se puteau lua de nicăieri din altă parte. Au aflat mai multe decât au crezut, spiritul românesc fiind mai deschis ca cel prusac. Ciudat! Dintre ştirile cele mai preţuite au fost acele primite de la români despre conaţionalii lui germani, dintre care unii aveau rădăcinile emigraţiei cu 6-7 sute de ani în urmă. Ar fi putut spune că deja avea o situaţie a “stărilor” fiecărui sas de pe aici, a muncilor şi angajamentelor ce se puteau obţine, precum şi cum era plătită munca. După această “destindere” ce s-a făcut la Hanul Coroana, han cu pretenţii, Gross Papa cunoştea că nu trebuie să tragi la hanuri de tipul lui Trei Surcele, că lumea nici nu te-ar fi luat în seamă, te-ai fi făcut “neobservat” chiar de cei pe care-i vroiai viitori parteneri. Ai fi fost catalogat de “culduş” Ce pretenţii putea emite o familie care vine din Germania şi înnoptează la “Golu” sau “Trei Păduchi”. Momentan, trebuiau salvate aparenţele. Au aflat ce gatere lucrează, ce fabrici sunt şi pe unde sunt amplasate cuptoarele de olărit, într-un cuvânt nu se puteau plânge de locuri de muncă cu pretenţii în mecanică, de supravegheat cazane cu aburi şi chiar ceva la Uzina de produs curent. Cu toate acestea Gross Papa nici nu se gândea să se angajeze, să-şi ia un post. Clocea el ceva ce pe fiul lui îl scotea din sărite, îl dispera. Ciudat era că nici pe el, pe fiul lui, Kosma, nu-l lăsa să se angajeze. După vreo câteva zile, aparent de linişte, bătrânul a început să facă nişte vizite de curtoazie unor saşi din Jelna, cărora le-a adus vorbe şi scrisori de la rubedeniile din Germania. Într-o răbufnire de nervi, pe care a avut-o fiul său, Kosma, obligat să-l însoţească pretutindeni, răbufnire care avea ca substrat, comportamentul lui Gross Papa, i-a atras atenţia tatălui său, la care vedea acum această atitudine total ostilă scopurilor pentru care au venit aici, că nu face bine. Să fi peritor de foame în ţara ta, să emigrezi pentru a-ţi găsi o slujbă, un rost pe alte coclauri, ca să-ţi permiţi să-ţi duci traiul, şi eventual să pui ceva deoparte. Nimic din toate acestea, nu reieşea din preocupările actuale. Bătrânul se purta de parcă ar fi la o casă de “Kirandulas”. Parcă a uitat scopul plecării de pe pământurile natale. Doamne, i-ai luat deja minţile! Ce altceva poţi crede când era conştient că nu mai au bani nici de lucrurile de neapărată trebuinţă? Cu toate acestea, bătrânul se comporta ca şi cum toate erau la mână. Se enerva dacă-l zoreai să-ţi răspundă la întrebările care parcă fugeau în abis. Nici nu te lua în seamă. Kosma, în momentele sale de discuţie cu soţia sa, cu Melania şi-a manifestat chiar dorinţa de a-şi părăsi tatăl şi a pleca spre alte locuri. Îi stătea gândul să plece la minele din Rodna unde ştia deja şi el că este de lucru şi mai sunt şi saşi. Ar fi mers în mare grabă, dar, spre deosebire de bătrân care o mai rupea pe limba băştinaşilor, el nu ştia o boabă româneşte. În ciuda acestui fapt, i-a spus nevestei că mult n-o să mai stea aşa. N-au murit de foame în Germania şi au venit să moară între străini! Gross Papa vedea frământările fiului său, contradicţiile care au apărut deja între ei, dar nu încerca nimic pentru aplanarea relaţiilor dintre el şi Kosma. Dar fiul lui a observat că în dosul unor vorbe ticluite încerca să-l lămurească că acum cel mai important lucru pentru ei, este ca lumea aceasta de conaţionali care trăiesc aici, să nu aibă nici o clipă impresia că ei sunt faliţi şi unicul lucru care-l vor şi care este şi adevărat “să se arunce de gâtul cuiva”, deoarece, dacă va prima această impresie proastă despre ei, cum îi cunoaşte pe saşi, ar fi capabilă să le închidă toate uşile.

Şi devin aşa de ostili că sunt capabili să “isprăvească” ca şi alţi locuitori din Bistriţa să facă acest lucru. Nu-i bine de uitat că porţile saşilor sunt înalte de peste patru metri şi zidite, aşa că uşor era “să nu fi văzut”, chiar dacă băteai la poartă. Acest lucru nu şi-l dorea Gross Papa. Bătrânul morar de hârtie era un diplomat înnăscut şi versat în păienjenişul vieţii, chiar dacă aceste tatonări îl scoteau din pepeni pe Kosma, fiul lui.. În vizitele “de curtoazie”, vizite în care el nu cerea nimic şi nici nu acceptă să primească ceva, ba dimpotrivă el era cel care dăruia saşilor de aici mici nimicuri aduse din Patria Mamă şi care năşteau unele nostalgii acelor care, şi aşa erau cei mai mulţi dintre ei, nici nu cunoşteau Germania toţi fiind născuţi aici, a cincia, sau a nu ştiu câtea generaţie. Printre familiile care întrau în “vizorul” bătrânului pentru viitoarele vizite, se aflau şi două familii din Dumitra, Krauss şi una din Budacu. Proprietari de utilaje agricole, batoze secerători, care erau ale lui Zimerer şi ale lui Krauss. Tot ei deţineau şi alte maşini ca: prese mecanice pentru stors struguri, vase de măsură pentru vin, la care Gross Papa, a pus mâna şi a reparat câte ceva. Astfel, a creat unele impresii bune despre hărnicia şi cunoştinţele sale, dar şi despre deosebita lui onestitate, făcându-se util tuturor şi pe unii ajutorul dat de el i-a scos din impasuri majore. Nu a trecut mult timp şi toţi vorbeau de cât de binevoitor şi priceput era Gross Papa, compatriotul lor, care nu pregeta să dea o mână de ajutor oricui avea o problemă. Când era cazul îşi aducea şi sculele de acasă pentru remedieri sau modificări mai ample. Saşii din jurul Bistriţei erau deosebit de plăcut impresionaţi de acest personaj. Impresia cea mai puternică era despre altruismul lui neîntâlnit între saşi, cu atât mai rar între emigranţi, să nu profite de aceste servicii l-ar fi costat enorm dacă şi le-ar fi putut face ei între ei d-apoi aşa? Pentru mulţi, aceste ajutoare date de Gross Papa au fost determinante, deoarece unii chiar se gândeau la cumpărarea unor utilaje mai performante, fiindcă pentru unele nu se mai găseau piese, altele aveau randamente slabe. Şi atunci Domnul l-a trimis pe Gross Papa care era un om neobişnuit între toţi saşii care se cunoşteau şi îşi cunoşteau şi metehnele. Bătrânul a putut face aceste intervenţii, deoarece în vremea când gândurile alunecau spre emigrare, el n-a stat degeaba, a făcut unele tatonări înainte de-a pleca din Germania. S-a interesat de tot ce-i mai nou şi ce ar putea face prin “Bistriţa aia”. Care sunt principalele ocupaţii ale băştinaşilor. Cum ţin legătura cu ţara mamă? Cât sunt de informaţi saşii de aici? A aflat că se deplasau anevoie, neavând încredere că cineva ar fi capabili să-i protejeze propriul avut. De aici apare şi o ruptură în informaţiile despre noutăţile care pe aici încă n-au apărut. Preocupaţi de “păzirea” avutului, nu s-au informat nici chiar de la vecinii lor unguri, care totuşi au mai adus noutăţi în muncă din Vest, mult mai multe ca ei. În atare situaţie, sfaturile şi îndemnurile lui Gross Papa le-au revitalizat procesele de prelucrare, păstrare a alimentelor şi a altor bunuri, concordându-le la tehnica de acum care se practică curent în Germania şi care, evident, au fost de real folos pentru truditorii pământului de aici.