Jertfele noastre, ale românilor în Spania au fost ca număr, imediat după cele ale spaniolilor, şi se pare că n-au fost degeaba. Atentatul a determinat autorităţile să facă o cotitură în relaţiile cu noi, muncitorii români care am lucrat la negru. Ne-au promis, după câte şti, că ne vor elibera acte de rezidenţă în timp util, nu după ce-i îmbogăţim pe cei de la emigrări şi pe cei ce-i plătesc pe cei de la emigrări.
– De acea nici nu-mi pare rău că şi eu sufăr. După asta, mulţi vor trăi fericiţi şi aici, dar şi acasă.
– Să te audă Dumnezeu!
Oamenii aceştia care boleau prin spitalul madrilean, oameni rupţi de ţară, rupţi de familii, aşteptau…poate nici ei înşişi nu ştiau ce aşteptau, dar bani le trebuie fiecăruia şi ei au plecat din ţară, deoarece de mult nu mai aveau nici un ban. Erau minerii de dinainte de 1989 şi care nu mai sunt după marile disponibilizări. Aveau 18 ani de lucru în mină, se pricepeau să lucreze multe lucruri, dar nimeni după disponibilizare n-au mai dat o ceapă pe ei. De fapt, n-au fost disponibilizaţi, au fost desfiinţaţi. George era mecanicul de la Puţul I Sofia Săsar şi Vasile a lucrat la Borzaş, ani scurşi în subteran. Ce-i plăcea lui George la maşina “lui” de extracţie era că avea denumirea de “Petroşani I” . Acest lucru era deosebit pentru el, având senzaţia acută că tot timpul este într-un dialog cu minerii din Bazinul carbonifer al Văii Jiului. Cu toate că maşina era din 1936, ea era în funcţiune şi acuma. Un reporter din România, care a venit la ei imediat după atentat, le-a pus nişte întrebări”tari”:
– După acest atentat al teroriştilor şi după cum declară autorităţile spaniole există posibilitatea să mai fi şi alte atentate, nu doriţi să vă întoarceţi în ţară?
– Este singurul lucru pe care ni-l dorim, dar momentan el este imposibil.
– Cum aşa, doar vă duce, în situaţia creată, gratis în România.
– Am merge şi noi, numai că pentru noi, problema nu este aşa de simplă. Trebuie să ne hotărâm între a muri într-un atentat în Spania sau a muri de foame în România. Moartea prin înfometare-i cu mult mai groaznică. Aici, în acest spital, vezi lume puţină, dar suntem mulţi români în Spania. Foarte mulţi. Îmi aduc aminte de nişte legi “grozave” imediat de după Revoluţie. Una din ea interzicea străinilor să cumpere pământ din teritoriul României. Dacă le-au interzis, marii investitori s-au dus în ţări care au facilitat acest lucru. Spuneam că suntem mulţi, foarte mulţi aici în Spania, suntem în jur de un milion de români. Populaţie care ar cumpăni greu în demografia oricărei ţări. De noi, de populaţia A CEL PUŢIN TREI ORAŞE MARI DIN ŢARĂ, nu s-a interesat nimeni dintre conducătorii ţării. Să pierzi populaţia a trei oraşe mari şi să te faci că toate sunt bune în ţară, nu pare un lucru de cinste. Pe conducătorii din ţară guvernul de aici i-a “sensibilizat”, nicidecum nu s-au “autosesizat” domniile lor. Poate nu s-a cunoscut, dar tot minerii, care încă erau stăpâni pe ei, au început migraţia.

Am fost prima dată în Ungaria, la Salgotarian, la minele lor, dar în Ungaria abia acum dă semne de “oboseală şi mineritul lor”, acum după ce l-am desfiinţat pe al nostru şi am lucrat pe la străini pe o nimica toată. De acolo au plecat mulţi în Liban, în Australia şi nici nu mai ştiu pe unde. Noi nu ne-am adaptat la “statul departe de casă”, aşa că ne-am reprofilat pe cules de căpşuni. Am 43 de ani şi n-am văzut atâta soare în toţi anii trăiţi în ţară, Noi, care “Tânjim după Soare”, l-am văzut în doi ani în Spania şi, Doamne bine a zis poetul Lucian Georgiu “LĂSAŢI-MĂ SĂ PUTREZESC ÎN LUMINĂ” Noi cei care am lucrat în subteran nici n-am ştiut că “aşa” este lumea. Lumea noastră n-avea cer…
Poate că suntem greu de înţeles tocmai pentru că suntem nişte oameni simpli care nu dorim să complicăm vieţile nimănui şi, pentru o mai bună ilustrare, să vă povestesc o întâmplare din vremea când eram pe acasă. Unul dintre confraţii noştri, a părăsit branşa noastră cu ceva ani înainte datorită studiilor superioare făcute, studii care trebuia să-i umple pieptul lui de român cu tot ce ştia că aparţine naţiei noastre româneşti. El s-a gândit că cel mai bine ar împlini acest deziderat dacă ar fi profesor de română sau istorie, materii care duc fiinţa românească re vertebra de patriotism. Aşa a şi făcut şi, în marea lui dragoste pentru oameni pentru copii, pentru cea ce unii numesc PATRIA SFÂNTĂ, dar pe care repede alţii o traduc în “parte sfântă”, numai pentru ei bineînţeles. Fostul nostru ortac, datorită implicării deosebite, a fost promovat în urma rezultatelor profesionale şi culturale, ca şi director de şcoală, conducând zeci de ani o mare şcoală maramureşeană. Lovitura a primit-o după revoluţie imediat, când nişte parveniţi i-au făcut felul, în complicitate cu armata de birocraţi care în timp ce noi reducem armata regulată de militari, armata birocraţilor se dezvoltă infinit. Deh, principiul lui Lavoaser. Cum vă povesteam, s-a ajuns la cea mai murdară formă posibilă de desfiinţare a unei şcolii, invocând motivul că spaţiul din dotarea şcolii este revendicat de…cineva. Şi pentru prima oară, noi cei născuţi în preajma şi în timpul războiului, am ajuns să vedem această mârşăvie care a scos pur şi simplu câteva mii de copii din circuitul şcolar normal. Prietenului meu şi fostului meu ortac nu puţin i-a lipsit să se strice de cap. Un om care toată viaţa a fost “pe baricadele” vieţii şcolare şi culturale, a muncii neostoite, când interesele personale dispăreau dacă undeva trebuia “ars” pentru colectivul în care trăieşti, el care a făcut educaţie patriotică la glia strămoşească, musai era să fie scopul celei mai mari porcării posibile. Nu ştiu dacă cineva care deţinea multă putere nu şi-a propus o “experienţă” pe această temă şi spun aceasta, deoarece a fost singura şcoală care s-a desfiinţat prin părţile noastre. Mă gândeam dacă acel “cineva” nu şi-o fi propus următoarele;” Măi, nenicule, spunem un om care are calităţi deosebite în învăţământul nostru. Unul aşa de grozav cum nu s-a mai văzut. Unul care a luat o şcoală “pe ducă” şi a făcut din ea una de referinţă”, deoarece aceste lucruri îl caracterizau pe fostul ortac Obârşie, nume sub care îşi publică licenţele poetice. Şi “persoana în chestiune” a lovit într-un asemenea om deosebit. Această lovitură a dat o altă turnură vieţii acestui om.

De fapt, era imposibil să nu aibă şi alte urmări, ştiind că această conjuraţie s-a făcut înainte cu doi ani ca Obârşie să se pensioneze. Dezgustat total, fostul nostru ortac, acum şi fost director de şcoală, nu renunţă la calitatea de membru al“Vetrei Româneşti”, societate eminamente a profesorilor de Limbă Română, dar, zdruncinat din temelii, a început, la vârsta pensionării oameni buni, să-şi reconsidere activitatea, cunoştinţele şi chiar viaţa în care a crezut cu cerbicie că este şi va fi luminoasă ca un soare, dacă-ţi iubeşti şi preţuieşti glia strămoşească. Pe noi, pe mineri ne-au reconversat profesional, dar cum să-i reconversezi unui intelectual mintea şi principiile vieţii care nu numai că-i erau arhicunoscute, dar le şi preda şi, ca să fi un bun dascăl, obligatoriu trebuie să crezi ceea ce faci, în ceea ce spui. Aici l-au adus pe ortacul meu care s-a făcut intelectual, părăsind mina, numai pentru a fi mai folositor societăţii. Oare conducătorii noştri, pentru acest nou tip de “activitate” , ce denumire să fi găsit?
Dar să nu ne împiedicăm în precizările altora. Intelectualul refulat de societatea pentru care şi-ar fi dat viaţa fără ezitare era normal să nu fie ca şi stânca pe care o cunoştea destul de bine, era un om la senectute şi lupta pe care a înţeles s-o facă de acum încolo se limita doar la a-i detesta, şi a-i trata cu indiferenţă. A mocnit mult în el şi, după ce copiii i-au plecat în America, s-a dus şi el să-i vadă şi pe “ăia”. A mers, a venit, dar gândurile lui s-au definitivat. Va pleca definitiv de aici unde nu puţini s-au folosit de el şi a ajuns jocul “experimentelor” un analfabet, dar a unui analfabet cu bani. Şi ticălosul acela s-a răzbunat pe el, pe o şcoală dar mai ales pe cei peste o mie de copii. A făcut acest joc mârşav pentru că i s-a permis, doar nu pentru faptul că a auzit la radio reclama cu “o meriţi dacă ai bani” ori poate nu era chiar aşa.
Câţiva ani buni s-a pregătit pentru acest eveniment, care, cu toate că era decis să-l facă, nu era de loc uşor de realizat şi constata acest lucru după fiecare pas făcut înspre a pleca. S-a pregătit mai mult sufleteşte că el n-a înţeles niciodată să se lege de bogăţii materiale, de lucruri. Biblioteca lui, peste cinci mii de volume, a oferit-o Bibliotecii Judeţene. De celelalte lucruri nu s-a preocupat şi nici nu s-a încurcat cu ele. El era singurul care avea arhiva Cenaclului Scriitorilor din Baia Mare, la care ţinea ca ochii din cap şi cărţile cu autografele poeţilor şi prozatorii maramureşeni şi nu numai. A plecat. La aeroport a aflat cu stupoare că i-au confiscat ţuica de prună, pentru că nu avea …timbru. Nu-l durea de ţuică, îl durea că era din Maramureş. A ajuns “acolo” şi, ca ori ce om care îşi începe o viaţă nouă pentru a pune temelie lucrurilor, a început a se prezenta la diferite autorităţi, pentru a şi face acte, a se întregi în societatea americană. Au discutat posibilitatea de a obţine ceva ajutoare, deoarece, în momentul în care primeşte rezidenţă, Statul Român îl privează de pensie. Ajutorul pe care-l poate oferi statul american unei familii de pensionari era de 700$. Pentru locuinţa pe care i-au găsit-o fii numai chiria lunară se materializa în 500 $.