Din nou se “aruncă” pe materialele documentare şi iar îi cade în mâna acelaşi ziar, în care citise articolul cu “dezafectarea” staţiunii. Spre uimirea lui, citeşte că staţiunea are un alt director de doi ani, un inginer topograf care, culmea, cândva a locuit chiar în blocul în care locuia şi el. Mai mult, inginerul a predat şi la un liceu din oraş. Se gândea că omul acela, care-l cunoştea de altfel, cunoştinţe bune fiind, dacă nu vor fi condiţiile chiar aşa de bune cum ar trebui, se putea baza pe el pentru unele servicii, a făcut minuni la capitolul organizare, readucând Staţiunea la rangul pe care îl merita, restabilindu-i bunul renume de altădată. Deci va pleca. Şi când ar trebui să plece un fost miner, dacă nu în luna lui Cuptor, ziua hotărâtă, pe 10. Zi de pomină, deoarece a plouat tot timpul ca dintr-a altuia. S-a gândit să mai stea acasă o zi, deoarece iar îl omorau durerile, dar parcă acasă-l dureau mai tare, aşa că mai bine pleacă. Ca să nu poţi spune nimic bine despre şoferii “Azurului”, de data asta nu numai că a întârziat, dar după vorbe şi comportament se vedea că-i mahmur. Sandu era capabil să se pună lângă şofer şi, dacă va fi cazul, va trage el de volan, dar nu mai dorea să se întoarcă acasă. S-a săturat de dureri, de pilule, de toate. De necrezut, dar în conducerea maşinii, şoferul opera fără greşeală , lucru care a mai adus puţină linişte în sufletul omului. Când au ajuns în staţiune, ploaia “funcţiona” şi aici. Abia şi-a tras bagajele, pruncul şi nevasta până la Hotelul Crăiasca. În holul hotelului, lume ca la piaţă. Nu toţi aveau treabă la recepţie, unii stăteau doar pentru a se feri de ploaie. În “borcanul” recepţiei nu era nimeni. Agitaţia de pe drum a oamenilor s-a transformat în nervi. În orice staţiune mergi, personalul ştie orele când vin maşinile sau trenurile cu turişti şi-i aşteaptă. Aici, pe nimeni nu interesa nimic. Oamenii cu nervii la pământ, vorbeau “verzi şi uscate”, dar din toate se înţelegea că actualei administratoare nimeni “nu-i poate face nimic”, deoarece dânsa avea cu totul alte preocupări. Mai mult domnia sa se ocupă de… ce vroia să se ocupe, deoarece, şi pe vremea comuniştilor ea a fost primăriţă, iar acum se părea că este “prietena” directorului. Bârfe, realităţi, dracul să le ştie, dar Sandu era convins că Sonariu, directorul, actual al staţiunii, era căsătorit şi avea familie. Ori nu te apuci la 60 de ani dă-ţi “traduci” nevasta. A apărut, într-un târziu şi tipa de la recepţie, cam agitată. Pe un ton profesional, a cerut “celor care au venit la tratament să prezinte actele”. La geamul la care “opera” dânsa, oamenii s-au pus la rând cu actele în mână. Din nou poveşti, de data aceasta şoptite, până se va “consuma” rândul format. Concluzia era că nu era de lepădat tipa. Mai şti!
În această staţiune, pe vremea când nu venea nimeni la băi, s-a instituit un fel de troc. Persoanele care aveau bilete de tratament, de regulă se cuplau câte două pentru un sejur. Adică, pe un bilet de tratament de 18 zile, puteau veni două persoane, fie în două rate, adică unul nouă zile şi apoi celălalt alte nouă zile, fie că cei doi care îşi împărţeau biletul şi se cunoşteau doreau să fie împreună în acea perioadă de timp. Adică să stea amândoi primele sau ultimele zile cum se învoiau.

Operaţie care ducea la o suprapopulare a staţiunii în prima perioadă, iar în cea de-a doua tranşă le rămâneau paturile goale. La asemenea cerinţe din partea pensionarilor, conducerea Staţiunii a încercat cazarea pe numerele de paturi din camere, neţinându-se cont de componenţa familiei sau de sexul persoanelor. Menţionez că această formă de populare a Staţiunii a rămas din timpurile cât aceasta a fost în paragină şi nu se prea înghesuia lumea să o caute. Aceste stări de lucru se transformau în cazuri cu adevărat aberante de tipul că: într-o cameră puteai afla două familii şi încă două persoane individuale. La reclamaţiile lor, despre adunarea aceasta de tip “deschis”, li s-a răspuns că ei sunt la tratament, şi nu la odihnă. Dacă au primit cazare s-o folosească şi să-şi facă tratamentul, că ăsta-i scopul, celelalte…
I-a venit rândul şi lui Sandu la GHIŞEU. Am scris cu majuscule, deoarece s-a dovedit cel mai important lucru din staţiune. Aici au fost “chestionaţi ca la parchet”, cu toate că din actele prezentate şi tipul de bilet se deduceau toate informaţiile necesare acestor tipuri de proceduri.
– Sunteţi familişti? îl întreabă pe viitorul pensionar al Staţiunii administratoarea.
– Păi, nu se vede?
– Avem doar două paturi. Unul la bărbaţi şi altul la femei
– Doamnă, eu am terminat cu colectivizarea şi socialismul cam de mult. Pentru familia mea îmi doresc o cameră.
– Dacă asta doriţi, atunci aşteptaţi până la ora 15.
– Aştept, dar să nu fie cu CAP-ul.
– Atunci o să am camere. Nu era nici ora 12. Omul s-a dus la medicul staţiunii să vadă acolo ce va putea rezolva. Acesta, persoană rezonabilă, dar adept al zeilor romani, el votând întotdeauna cu Bacus, ceea ce-i dădea o stare continuă de bună dispoziţie de ne împacientare , indiferent de probleme. Spunea cineva că el ar fi fost directorul care a dus băile pe vremuri în faliment. Cu actele lui Sandu în mână, în care scria totul îl întrebă;
– Dar voi cu ce necazuri prin staţiune?
– Domnule doctor, după un infarct, am avut şi-o pareză la faţă, deci…şi un mic cadou din grădina proprie. Pune pe masa doctorului o carte, scrisă de el şi “argumentul de Maramureş”
– Mulţumesc, domnule, şi eu ce proceduri doriţi să vă scriu?
– Păi, la bolile pe care le am, ce ştiţi dumneavoastră că trebuie.
– Noa bine, bine. Deci ..v.vaa.năă, massssaj, ultra sunete şi…atunci, îi vede şi nevasta omului.
– Scumpă Doamnă, pe dumneavoastră ce vă supără?
– Păi…şi femeia aştepta ca el, medicul, să se uite pe fişă, acolo scria totul, dar tipul nu se obosea cu asemenea treburi. Păi.. reumatismul…î îî.

– Da, bine. Atunci..b b bă..i, ulll..tr..ra..scurte şi aerosoli, murmura în timpul cât scria pe fişa de proceduri, tratamentul care trebuia făcut şi orele la care se vor efectua.
– Mulţumim, domnule doctor .La bună vedere.
– Sănătate! Da, mulţumim, ne-o dorim şi noi..
Erau uscaţi de apa de ploaie pe la ora 15 când au primit cheia de la camera 307. Femeia, culmea domnule, “auzise deja” că personajul nostru îl cunoştea pe director şi i-a oferit o cameră…la etajul III unei persoane cu un infarct proaspăt. Era cameră separată, nu cu ceapeul, vopsită proaspăt şi el, în afară de procedurile prescrise de medic, mai trebuia în cele trei săptămâni să se antreneze pentru Ciomolugna, urcând cele trei etaje. Poate că omul nostru n-a luat în serios staţiunea aceasta, dar nici cei care deserveau staţiunea nu se omorau cu lucruri serioase. Soţia lui a “scăpat” prima şedinţă de aerosoli, deoarece nu au avut toate medicamentele care trebuiau amestecate. Normal, de unde să ştie oamenii aceştia că va veni nevasta omului, cu asemenea pretenţii, aşa că, dacă tot n-a mai avut ce face, s-a dus ea singură să ducă bagajele până la camera de la etajul III. Exact când s-a aşezat jos, să-şi tragă sufletul, a apărut şi băiatul ei, apoi şi soţul, care printre alte hobby-uri mai scria şi câte-o carte. După ce au servit masa de prânz, unde au avut impresia că au nimerit într-o tabără de copii, atât de mulţi erau sau poate lucrul acesta se întâmpla numai la masă, s-au întors în cameră să despacheteze şi să se pregătească de meciul din Campionatul Mondial de Fotbal pe care-l transmiteau în acea seară, jocul dintre Olanda-Croaţia. Vizionarea s-a făcut în grup la Club, ca după terminarea meciului să constate că au câştigat Croaţii cu 2-1. În camera 307 numai amicul meu era treaz, era incredibilă victoria croaţilor în dauna “portocalei mecanice” .
La deşteptare, cu toţii s-au trezit cu faţa la cearşaf. Afară ploua, reumatismele le acutizau durerile storcând din ei şi “ultima picătură de voie bună”. De fapt, nu a plouat doar în timpul nopţii, ploua deja de două luni şi nici frigul nu se lăsa dus, cu una, cu două. Cum nu era o zi de proceduri, au vizitat ce se putea vizita prin staţiune. Să nu crezi! Nu numai că au întâlnit cunoscuţi, dar au întâlnit chiar şi doi colegi de serviciu. Poate de aia se zice că “lumea-i mică”. Au mai întâlnit şi alte persoane, cu care, de regulă, te întâlneşti doar pe la nunţi. Nu de tare multă vreme, o familie chiar de aici din Sat Şugatag şi-au adus fiul la şcoala unde lucrau cei doi soţi, şcoală care avea şi clasă cu secţie de fotbal. Acum, ştiind că Sandu cu familia erau în staţiune, i-au căutat şi “au ieşit la o bere” la terasa Crăiască-i. S-au bucurat de revedere, dar n-au putut întârzia prea mult, deoarece în acea seară, Campionatul Mondial de fotbal transmitea Finala între Franţa şi Brazilia. Nimeni nu se îndoia de victoria Braziliei şi erau avizi de-o demonstraţie de fotbal cum numai brazilienii ştiu a oferi. Mai mult, oarecum se cam vedeau “puţinele” potriveli care au uşurat drumul echipei ţării gazdă, Franţa, pentru a accede spre sferturi, semifinale şi acum uite-i în Finală.