Produse care se cunosc deja şi suntem renumiţi în Istoria Artei, unde este recunoscut că oraşul Baia Mare este Besançon-ul românesc. Adică acele suveniruri să poarte această amprentă, a artei, şi nu a kitsch-ului care nu reprezintă munca şi creaţia băimărenilor. Cam asta ar fi fost pe scurt o trecere în revistă a porţilor de intrare în municipiul nostru. Deci, după cum vezi, se putea merge cu trenul în Baia Sprie.
– Cu asta văd că ţi-ai terminat expozeul dar pauza aceasta am făcut-o numai pentru că tu ai spus că mergeai cu trenul la Baia Sprie, dar probabil că povestea începută de tine, nu aici se termină, de aceea te-oi ruga să continui.
-Bineânţeles că nu acesta-i sfârşitul ei. Aşa cum ţi-am povestit, am stat primul trimestru la consăteanul meu din Baia Sprie, dar pierdeam foarte mult timp cu transportul şi a fost o iarnă “de neuitat” de friguroasă, ceea ce m-a decis să mă mut la Ferneziu. De fapt nu chiar la Ferneziu, mai bine spus la bifurcare, într-o “Casă de ciocolată”(csokoladehaz). Aşa cum au fost botezate de colocatari aceste barăci, datorită culorii maronii cu care erau vopsite toate casele aparţinătoare Coloniei. Casele erau confecţionate din “cofraje” de scânduri care s-au umplut cu rumeguş pentru constituirea aşa zişilor pereţi ai barăcilor. Erau destul de călduroase numai că de ploşniţe şi pureci nimeni nu s-a putut apăra. Aşa că nici eu n-am stat prea mult pe acolo cu toate că cei doi navetişti din Tulgheş, la care am stat, erau oameni foarte cumsecade. Într-o zi când mi-am mai luat un repaus de la “vieţuitoarele” din Casele de ciocolată, umblând hai-hui prin oraş, am ajuns în dreptul Catedralei de pe strada Baia Sprie. Într-un geam, la o căsuţă din preajmă, văd un cap de femeie. O priveam cu plăcere şi voluptate, cu atât mai mult cu cât ea, privea visătoare în altă parte. Sunt sigur că fiecare dintre noi încercăm înainte de-a ne căsători, să ne imaginăm, cum ar fii viitoarea noastră consoartă, viitorul nostru soţ. Poate că şi eu să fi fost mâncat de microbul acesta dar încă nu era momentul, fiind încă în liceu, îmi scap “gândindul” cu voce:”aşa mi-ar plăcea să fie şi soţia mea”. Poate a fost o coincidenţă, atunci s-a uitat şi ea înspre mine. De ruşine am băgat capul în pământ şi “rade-o Larioane”. În clasa a zecea meditam un copil răzgâiat al unui şef oarecare. De fapt pe omul acesta nu-l interesau rezultatele copilului său din gimnaziu, el a profitat de această motivaţie pentru a nu-şi lăsa progenitura singură în casă. Băiatul era aşa de “bun” că numai casa n-a aprins-o, atâtea tâmpenii făcea. Poate te întrebai de ce nu stătea cu mamă-sa. Şi doamna avea o funcţie de răspundere şi uneori nici noapte nu se întâlneau cei doi soţi. Datorită acelor funcţii s-au creat aceste situaţii. Se pare că funcţiile deţinute de soţii acestei familii fiind aşa de importante, nu doreau să renunţe la ele.

Aşa sperau dânşii să rezolve această problemă a copilului, oferindu-mi mie o cameră, hrană şi salariu, numai ca “beizadeaua” lor să fie supravegheată continuu. Mi-a convenit, oarecum, deoarece cu această ofertă toate problemele mele s-au rezolvat sub această formă de angajare a “meditatorului”. Cu toate acestea timpul meu liber s-a evaporat şi cel mai mult simţeam lipsa de libertate când erau târguri, singurul meu timp când aveam posibilitatea să mai întâlnesc câte un consătean, să mai trimit câte o vorbă pe acasă. Am stat de “bonă” la pruncul acela vreme de un an şi jumătate, timp în care m-am săturat de meditaţii şi dădăceală până peste cap. Dacă pruncul a văzut că pe părinţii lui nu-i prea interesa învăţătura lui, nu era prost să înveţe, situaţie care pe mine mă dezarma. Or în asemenea condiţii nici eu nu puteam învăţa aproape nimic. Un coleg din Berinţa mi-a spus că ne-am putem angaja la o şcoală profesională minieră ca pedagogi. Problema s-a schimbat deja în foarte bine Aici aveam salariu, aveam masă şi aveam şi un loc unde să dormim. Ne-au angajat numai pentru că eram în ultimul an de liceu sau cum îi spunea pe atunci Şcoala medie de cultură generală, iar examenului de bacalaureat, Examen de Maturitate.(Liceul era cu 11 clase în acele vremuri) Acum ne apropiam de terminarea liceului, eram mari, eram gravi şi plini de importanţă. Când nu eram în schimb, puteam ieşi în oraş, la un film, la o întâlnire. Ce idee mi-a venit, să trec iar pe la “căsuţa aia”. Dacă atunci eram un puşti pirpiriu, acum m-am mai înălţat, mi s-au lăţit spatele, poate chiar fizionomia mi s-a schimbat, oricum eram sigur că nu-şi va aduce aminte de mine fata aceea, şi chiar dacă o să mă vadă acel “căpşor”, va fi convinsă că sunt altă persoană. Şi m-am dus. Şi parcă timpul în acest interval s-a oprit. Căpşorul era tot acolo în aceeaşi poziţie în care era şi atunci când l-am văzut eu, cu câtva timp în urmă. De această dată mi-am încercat “puterea ochilor”. Ghicindu-mi gândurile şi ea a ţinut probabil să şi-i încerce, aşa că ne-am privit îndelung. Cum timpul trecea, şi privirea mea era tot mai insistentă, ea speriată parcă, mă întreabă:
– Căutaţi pe cineva?
– Ştiţi eu sunt de la ţară, m-ar interesa o cameră cu chirie.
– Aici lumea nu prea închiriază, îmi spune ieşind în curte, înspre portiţă, dar eu cu soţul avem două camere, una ne este de prisos, l-oi întreba, dacă doriţi şi vă spun mâine. Dar de unde sunteţi dacă nu sunt indiscretă?
– Nu sunteţi, şi cred că aşa-i şi bine dacă iei pe cineva-n casă să ştii câte ceva despre el, altfel cine ştie pe cine-ţi bagi în casă şi ce neplăceri îţi aduce. Eu, părinţii mei, sunt din Şomcuta Mare.

– Bine aţi zis, apoi asta cam aşa este,… şi ne oprim din discuţie că s-a pornit sirena de la Phonix, la care ea a completat; dacă nu vă supăraţi, acum vă rog să plecaţi, îmi vine soţul, îi mai în vârstă ca mine, şi nu-i place să mă ştie că vorbesc cu persoane străine. E cam gelos, şi nu-i bine să-i cauzez asemenea probleme. De-i avea timp, vino mâine puţin mai devreme şi ţi-oi spune ce va hotărî dânsul.
– Atunci la bună vedere doamnă, mă întorc mâine. Poate să nu fi fost în vizită la dânsa, la doamna Rodica, chiar a doua zi, dar n-am amânat mult acest lucru deoarece simţeam o atracţie deosebită faţă de ea. Atracţie care avea mai multe componente. Aşa cum m-am destăinuit, nu-mi imaginam că soţia mea ar putea fi altfel decât Rodica. Apoi, în poveştile care ni-le derulam, înainte de-a ne şti mai bine, am aflat că şi ea a fost adusă la oraş de soţul ei. Aici simţea lipsa mirosului pământului, a mirosului de holdă, de flori sălbatice(era ceva faţă de mirosurile Phenixului), şi feţele acelea ale sătenilor ei pe care le ştia şi cunoştea de mai bine de cincisprezece ani. Şi ea, ca şi mine, când putea, fugea în târg să mai vadă câte-un consătean. Dar cel mai mult îi lipseau prietenele şi obiceiurile ce se derulau în sat cu diferite prilejuri, obiceiuri cu care s-a născut şi a crescut. Şi poate mulţi nu ştiu, dar o femeie este fericită, numai atunci când munceşte şi îşi acompaniază munca cântând. De când a venit în oraş nici nu mai poate fi vorba de aşa ceva. Cântecele ei, cântecele noastre, cântecele populare ce le ştiu dintotdeauna, de se apuca şi le cânta, oamenii aceştia se uitau la ea ciudat. Cântecele lor, cărora le spun de “inimă albastră”, de mahala, se cântă cam oriunde, după ce se trece “în faza a doua”. Aşa şi-a dat seama că aici nici de cântat nu poate cânta şi simţea că sufletul i se pustieşte. Ochii lăcrimându-i, în acel moment, spune Larion, Rodica s-a ridicat să-şi aducă o batistă a se şterge la ochi. Evident că şi eu m-am ridicat în picioare şi ne-am lovit unul de altul. Eu m-am prins de ea, ea s-a ţinut de mine. Atât am simţit că suntem îmbrăţişaţi. Căldura trupurilor noastre ne frigea şi buzele ni s-au întâlnit. Ne-am lăsat uşor pe pat şi atunci, pentru prima oră am constatat că asemenea fericire n-am mai întâlnit încă, pe această lume. Îmbătat de fericire şi plăcerea contopirii fiinţelor noastre într-una singură, radiam plăcere prin toţi porii, când Rodica îmi spune; “Larioane termină mai repede că a sunat sirena şi vine soţul meu acasă”. De spaimă, de desconcentrare, parcă am pierdut şirul treburilor şi în loc să termin, cum suna rugămintea, mai repede, actul sexual s-a prelungit fără voie dar mai ales fără acea plăcere care m-a inundat, ca atunci când, aveam promisiunea că Rodica simte nevoia să facă dragoste cu mine. Cu teamă, de graba impusă dar nerealizată, cu o prelungire enervant de lungă pentru mine, am reuşit să termin ceea ce a pornit ca o plăcere ireală, dar căruia sunetul sirenei, i-a frânat plăcerea. Prelungirea aceasta a actului sexual, în schimb i-a făcut mare plăcere Rodicăi, care s-a îmbujorat toată şi-i radia o lumină strălucitoare pe faţa ei.