Cu o grabă obişnuită numai în asemenea situaţii ne-am despărţit, uitând s-o întreb ce a discutat cu soţul. Eu oarecum bulversat de modul cum au decurs treburile, dar bucuros nevoie mare de bucuria ce i-am putut-o face ei, cunoscându-se că “lacătul” unei femei, nu se deschide aproape niciodată, la prima întâlnire cu un bărbat. După ceva timp ne-am reîntâlnit şi mi-a spus să o caut seara după şase. Aşa am şi făcut. Şi când ne-am întâlnit, am aflat că soţul îi pleacă la serviciu pe noapte. Rodica mi-a dăruit o noapte de dragoste nebună. În acea săptămână, seară de seară ne destrăbălam. Cred că a fost nebunia vieţii mele. Ciudat, dar cam în acele momente, când ajungeam la faza în care Rodica îmi spuse să mă grăbesc, chestia aia cu sirena, pentru mine şirul plăcerii se rupea şi din nou se prelungea mai mult decât poate ar fi fost necesar fiecărui act sexual. Poate că mi-se întâmpla acest lucru şi datorită faptului că eu sunt o fire mai îngăduită puţin, poate din alte cauze, cert era că Rodica de fiecare dată era mulţumită şi fericită. Chestia asta, cu prelungirea actului sexual, mi-a rămas toată viaţa ca un tic, dar care era foarte apreciat, de orice femeie cu care m-am iubit.
– Stai puţin Larioane. Eu te ştiam însurat. În cele ce-mi povesteşti acuma, bănuiesc că nu vorbeşti despre soţia ta?
– După ce am terminat liceul, pentru mine era clar că trebuia să merg mai departe la şcoală. De fapt scopul liceului era permisivitatea la studiile superioare. Aşa că nebunia şi plăcerile cu Rodica trebuiau să se sfârşească. Oare de ce-i dat omului ca tot ce-i plăcere, să ţină aşa de puţin?. Ca să văd dacă-s în stare să rup legătura cu Rodica, mi-am propus ca o lună să n-o mai văd, timp în care mă pregăteam asiduu pentru examenul de admitere. A fost poate cea mai grea perioadă de timp din viaţa mea. Niciodată plăcerile oferite de Rodica, n-au putut fi comparate cu alte plăceri Ne asemănam în multe privinţe. Amândoi aveam cam aceleaşi stânjeniri şi sfiiciuni, în această societate de orăşeni şi împreunările noastre nu numai că ne înălţau în plăceri, dar parcă scufundam şi necazurile în ele revitalizându-ne unul pe altul. N-are rost să-ţi mai povestesc cât de groaznică a fost pentru mine despărţirea de ea, cert este că după o lună, parcă deodată ne-am hotărât să ne reîncărcăm bateriile, şi parcă ne-am înţeles să ne întâlnim în târg. Când am văzut-o, mi-a tremurat sufletul în mine. Ce lanţuri, ce puteri au reuşit să mă ţină departe de ea o lună, nu pot să-mi dau seama. Cert este că orice mi-ar fi zis atunci, orice pretenţie ar fi emis, eram decis pe loc să i-o satisfac chiar dacă aceasta s-ar fi referit la încătuşarea burlacului din mine. Vezi eu mă gândeam că dacă-mi spune Rodica să mă însor cu ea, aş fi acceptat pe loc, cu toate că ea era măritată, deja.

Atunci am priceput termenul atât de utilizat “mi-ai robit inima”. Într adevăr simţeam deja că-s robul ei, şi cu toate acestea, nu aveam nici-o remuşcare şi culmea, nici nu doream să mă “dezrobesc”. Cum ne doream nespus unul pe altul, trebuia să ne adăpostim de gurile rele, deci m-a poftit acasă şi după ce ne-am alinat dorul, i-am spus care-mi sunt visele şi gândurile vieţii mele, cum văd eu viitorul meu şi al ei. Rodica a plâns, dar să nu-ţi imaginezi că pentru despărţirea noastră. A plâns deoarece şi-a dat seama că părinţii ei care au căsătorit-o de tânără cu un soţ mai în vârstă, n-au făcut altceva decât i-au blocat visele tinereţii şi tinereţea vieţii. Ce i-a mai rămas în astă lume, doar să aştepte ca viaţa ei să se scurgă aşa cum alţii au decis pentru ea. M-am simţit ciudat, mi-a părut rău de viaţa ei, de viaţa pe care o va derula-o, ce se pare că nu-i va oferi mai multe şanse ca până acuma. Dar parcă tocmai spusele Rodicăi m-au trezit de-a binelea, şi dacă până acum eram convins că aşi fi luat-o de nevastă, să-mi fie alături întotdeauna, acum prin spusele ei mi-am dat seama că nu aceasta este viaţa noastră, nu aşa trebuie tratat viitorul şi n-avem dreptul, ca dintr-o întreagă viaţă, noi să ne mulţumim cu fărâmituri. Este bine să ne împlinim sorţii să devenim ceea ce putem fi nu ceea ce alţii ne rezervă, să ne resemnăm , să ne mulţumim cu puţin. Ne-am despărţit cu cugetele limpezi când Rodica a zis: “Larioane, de câte ori vei trece prin Baie să mă cauţi”. Aşa am şi făcut, toată viaţa, aşa fac şi acuma.
– Iar revin la întrebarea de mai înainte. D-apoi tu erai însurat domnule?
– De fapt, de însurat, m-am însurat târziu şi cum soţia era frigidă, nu numai că nu am avut probleme de acestea cu ea, dar era încântată când eu n-o solicitam deloc. Aşa că în această privinţă ea m-a ajutat, nu m-a frânat. Apoi nevastă-mea s-a îmbolnăvit, şi cu tristeţe-s spun, nici nu au mai revenit asemenea probleme între noi doi.
– Şi tu toată viaţa ai pendulat între nevastă şi…celelalte, adică cu aceste fiinţe care s-au perindat pe aici adineaori ?
– Da, aşa este. Aşa s-au petrecut lucrurile. Sorin s-a ridicat de la masă, cu toate că n-a primit răspunsurile aşteptate de câteva zile, se duse înspre casă. Omul pe care el îl considera familistul onest şi convins, ei bine, el, acest om devotat familiei a trăit şi trăia o viaţă dublă…

Gilian, cnezul Budacului, sat ce avea o întindere în pământuri mai mare decât avea Cetatea Bistriţei, era cum s-ar spune, în ultimul timp, în veghe. După prăpădul făcut de tătari la 1241 s-a dovedit că Hoarda şi-a gândit incursiunile şi erau îndreptate numai acolo unde ştiau că sunt averi şi mărfuri dosite în depozitele şi pivniţele oraşelor, unde era mult mai uşor de ajuns şi luat, decât să strângi de la fiecare casă de ţăran puţinul cămării sale. De aceea, tătarii erau mai bucuroşi să cucerească o cetate decât satele care le “asigurau” de regulă doar furajele. Cetatea Bistriţei, pustiită de ei, şi-a primit noul comite al Cetăţii Bistriţei, pe Herman, apoi şi cel care a urmat, Pavel, numiţi în înaltele funcţii de coroana ungară protectoarea Bistriţei. Comiţii erau conştienţi că cetatea de azi, depopulată de tătari, nu-şi poate reveni la ceea ce era, şi nici măcar nu sunt capabili a o apăra de alţi poftitori dacă n-au suficienţi oameni pe care să-i facă în primul rând soldaţi care să-i apere pe ei şi cetatea. Cu timpul din ei vor face şi meşteşugari şi poate or ajunge să aibă şi slugile de care acum aveau mare lipsă. Pe toţi oamenii aceştia, Cetatea, nu îi va putea lua din altă parte, numai din satele din jur. Poate cel mai rău era că pe meseriaşii Bistriţei i-au luat în corpore Cadan. În invaziile sale, Hoarda, pentru lucrări de confecţionarea armelor, de cetluitul carelor de pradă sau de luptă, potcovitul cailor, toate aceste munci, şi altele, le făceau numai în mers. Exista superstiţia că opririle Hoardei, manevră ce nu exista în obişnuinţa comandanţilor militari tătari, poate duce la înfrângeri în luptă.” Hoarda nu trăieşte dacă se opreşte”. Potcovitul cailor, schimbarea unei roţi la o căruţă, n-ar fi durat, lucrul efectiv, 1-2 minute. Cu toate acestea se folosea o creangă de şpraiţuire legată în două locuri de spinarea calului şi de care se lega piciorul ce urma să fie potcovit. Acest sistem de reazim permitea atât calului cât şi căruţei să-şi continue mersul, iar meşterului să-şi facă munca de unul singur, fără ajutoare. Munceau mergând în coloană cu trupa, lucru de neimaginat la alte armate. Se mai observa o oarecare sau derută sau necunoaştere, pentru acei ce priveau aceste operaţii din exterior. Niciodată nu se potcovea un cal la toate picioarele odată. Intervenţia se făcea doar la o singură copită. Scopul era protejarea de rosături sau incidente care ar fi putut scoate calul din luptă. Şelarii erau în coada manutanţei. Cu toate că mirosul de acru era mirosul specific al tătarilor, nici chiar ei nu erau foarte încântaţi de mirosurile pestilenţiale emanate de materialele folosite la prelucrarea pieilor. Armurierii în schimb, erau favoriţii soldaţilor. Cu toate că nu se leagă prietenii între slugi şi stăpâni, existau printre armurieri meseriaşi care erau preţuiţi cu daruri mari la terminarea unor arme deosebite, în privinţa calităţii, a formei, sau a modului de împodobire. Mai mult, armurierii foarte pricepuţi erau ţinuţi pe lângă căpitenii, devenind un fel de oameni de încredere care se bucurau de multe facilităţi. Toate acestea Gilian le ştia. Pe unele le-a văzut cum le făceau tătarii şi acum se vedea pe el, şi satul lui în pericol, pericol care nu venea de la tătari ci de la creştinii din imediata vecinătate, medita Cnezul Gilian. El era convins că Herman sub o formă sau alta tinde să-i ia de prinşi pe oamenii satului său, oameni care cu toţii cunoşteau meşteşugul armelor, toţi erau soldaţi.