Deoarece Bistriţa era nevoită să-şi refacă potenţialul, era evident că-şi îndrepta interesele spre aceste scopuri în care erau vizaţi nu numai sătenii din Budacu lui Gilian, ci şi alţii din alte sate mai apropiate sau mai îndepărtate. Ţăranii din Budacu ţineau la pământurile lor, la avutul lor iar pentru ei nu constituia o atracţie, ca din oameni liberi care trebăluiau toată ziua pe moşiile lor, fiind “robul” muncii propriilor sale necesităţi, să se ducă să stea închis în cine ştie ce hrubă puturoasă şi să lucreze pentru stăpân, nu pentru sine. Dar slugile, robii care-şi primeau libertatea, dacă vor lucra şi vor fi meseriaşi, înclinau spre varianta plecării. Aceştia au fost aceia care au deschis porţile Bistriţei la îndemnul lui Cadan; “Veniţi afară să vă socotim după obiceiul tătar” Meseriaşii, foşti robi, au deschis porţile cetăţii, au fost număraţi şi le-au dat de lucru. Pe ceilalţi locuitori ai Bistriţei tătarii i-au jefuit, apoi “i-au trecut prin foc şi sabie”. Aşa s-a întâmplat că Bistriţa era aproape pustie iar Comitele împreună cu târgoveţi se luptau din răsputeri s-o repopuleze. Solicitările comitelui la Coroana ungară s-au soldat cu trimiterea unui detaşament de pază, ceea ce era insignifiant, nu numai raportat la fosta garnizoană a Bistriţei, dar Bistriţa fiind un oraş-cetate mare, avea nevoie acută de meşteşugari, iar fără ei, nu se mai producea nimic. In acelaşi timp, însă, minele din Rodna au reuşit să-şi completeze populaţia necesară pornirii lucrului minelor regale. S-a putut împlini acest lucru deoarece nu necesita ca toţi muncitorii să fie specializaţi. Se ştie că bunul meseriaş, unul căruia-i merge buhul şi-i cineva în meseria sa, nu se plimbă cu traista-n băţ de la un loc de muncă la altul, el rămâne acolo unde se bucură de preţuire şi recunoştinţă. S-a mai întâmplat că după “dezordinea” creată în Europa de tătari, mulţi oameni se gândeau la a obţine un loc de muncă bun, ferit din calea barbarilor şi prima idee a fost migrarea spre munţi, înspre localităţile minere, unde să-şi poată câştiga pâinea necesară traiului. Aşa se face că pe lângă acei meseriaşi destoinici ce au fost colonizaţi au mai apărut şi alţi oameni aduşi de aceştia, sau poate numai de dorinţa de-a câştiga un ban, oameni care au contribuit la relansarea activităţii miniere din Rodna, veşnica rivală a Bistriţei. Comitele Bistriţei suporta greu umilinţele coroanei pentru neîmplinirile şi lipsa de venituri care se profila în defavoarea stăpânilor din Buda. Comitele Pavel, cel care l-a schimbat pe Herman, hotărăşte ca târgul din acest an să se ţină pe 24 septembrie. “Toţi cei care vor aduce mărfuri de vânzare vor putea întra în cetate fără a fi dijmuiţi. S-a hotărât această înlesnire pentru că pagubele în acest an au fost multe şi pentru ca toţi să reuşească câştiguri mai bune şi vor aveau aceleaşi drepturi la câştig fiecare”. Vestea s-a răspândit ca fulgerul şi oamenii din jur s-au pregătit pentru târg. Sate de la 2-3 zile de mers pe jos veneau să-şi aducă prinosul muncii şi să-şi cumpere cele trebuincioase gospodăriilor şi familiilor.

În ziua sorocită, ca la o adevărată sărbătoare, au sosit oameni de foarte departe şi în prima zi mai mult se întrebau şi se tocmeau asupra preţurilor îmbiate de fiecare. Se cercetau de cum a rodit pământul la alţii şi alte lucruri care nu s-ar fi putut face altfel, numai cu o asemenea ocazie. După ce s-au stabilizat şi impus preţurile au început negoţul pe bani sau la troc. Cei care au reuşit să-şi isprăvească mărfurile aduse la târg, de vândut, se retrăgeau la umbra unor copaci sau în dughene să bea aldămaşul, pentru norocul târgului. Ceilalţi mai evaluau preţurile şi stările când apare un om dinspre porţile cetăţii urlând: “Bistriţeenii au închis porţile cetăţii!!! Suntem prinşii lor!!!” Atunci şi-au dat seama ce însemna de fapt “bunăvoinţa” arătată de bistriţeeni când au hotărât deschiderea Târgului Anual, nedijmuit. Gărzile primite de la coroană au avut timp să fixeze locul fiecărui meseriaş pe care, sub o formă sau alta, i-au adunat în curtea interioară a comitelui, la Şugălete, unde se vindeau numai produse manufacturiere. Cu ei a fost destul de simplu. Au închis porţile curţii şi au devenit prizioneri Comitelui. Dar ţăranii ştiind că bistriţeenii n-au armată-n cetate, s-au opus. Prin fugari vestea a ajuns şi la Gilian Cnezul Budacului. Acesta, cu oamenii care-i avea, a atacat Cetatea pe care a luat-o, dar pe meseriaşii popriţi de Comite nu i-a mai găsit. Nedorind să fie atacat din două părţi, ori să cadă într-o ambuscadă, Gilian s-a retras la Budacu cu oamenii lui şi însoţit de toţi oamenii din târg care au vroit acest lucru. De teama unor noi răpiri sau atacuri, oamenii veniţi la târg nu îndrăzneau să se despartă pentru a porni neînsoţit, fiecare către casa lui. Cu toate că Budacu era satul care aproviziona din totdeauna Bistriţa cu alimente, nimeni n-a mai mers la târg acolo. După o săptămână Comitele Pavel, însoţit de gărzi şi cu cei şapte meseriaşi din Budacu au venit la Gilian să-şi ceară scuze pentru încurcătură, precizând că acei care i-au răpit meseriaşi, au fost pedepsiţi. Comitele Pavel ştia că în sat sunt şi ţăranii care au fost în târg când i-au celuit bistriţeenii, ţărani care provin din satele mai îndepărtate care acum locuiesc aici, în Budacu, şi au protecţia lui Gilian. “Mărite comite, întreabă acesta, i-aţi eliberat pe toţi meseriaşii ori numai pe cei din Budacu?”. Pe toţi Cneze, pe toţi. Drept este că unora, dacă li s-au promis locuri unde să poată să-şi facă meşteşugul şi poate şi casă, s-au arătat bucuroşi să rămână, aşa că iar avem “meşteşugaşi” în Bistriţa” “Poate doriţi să spune-ţi meşteşugari, comite”, îl corectă Gilian. “Nu, n-am greşit Cneze. Meşterii care au rămas în Bistriţa sunt “aşi” în meseria lor, deci meşteşug-aşi şi nu altfel”. Meşteşugarii din Budacu, eliberaţi de comite şi aduşi acasă tot de el, s-au dus la caselor lor. Comitele, în semn de “prietenie”, l-a invitat pe Gilian, dacă consideră conflictul încheiat, să-i facă cinstea să vină la el, la un pahar de “vin de Dumitra”.

Gilian ştia că “de la greci şi de la stăpâni nu-i bine să primeşti cadouri”, cu toate acestea nu-l putea trata cu un refuz pe Comite, mai ales că se aflau în faţa tuturor oamenilor din sat şi a gărzilor. Apoi să nu uităm, că Gilian a fost cel care a atacat Bistriţa, deci Gestul comitelui era mai mult decât diplomatic, era considerat de curtoazie, aşa că i-a răspuns; “Când veţi pofti comite”. “Atunci la bună vedere” şi-l părăsi pe Gilian. La data sorocită de comite, Gilian s-a hotărât să plece singur, însoţit doar de doi oameni apropiaţi, lăsând vorbă Sfatului Moşilor ce trebuie făcut dacă nu se va mai întoarce.
Gilian a recunoscut că aranjarea şi plinătatea mesei, onorurile cât şi persoanele care-l înconjurau pe el, cât şi musafirii comitelui, îi respectau gradul, funcţia şi demnitatea şi nu a sesizat nimic ostil sau necuviincios. Cu toate acestea el ştia că această masă oferită în cinstea lui este un “cal troian”, şi servind cu cumpătare din bucate şi vin, aştepta să i se divulge şi preţul “cinstei” oferite de Pavel. Aşa cam între două pahare, comitele aparent plictisit îl întreabă pe Cnez:
– Îţi place vinul, Giliene?
– Este de soi, comite. E bun!
– Şi mie-mi place, păcat că n-am unde să-l ţin.
– Păi nu e din Dumitra? Ei unde-l ţin? De la ei până aici, nu sunt mai mult de patru stânjeni.
– Spusa ta-i bine chitită, dar la ei, la ce vând ei, prea mult oscilează preţul şi eu aş dori ce e al meu să-l ştiu în siguranţă şi în pivniţa mea.
– Fă-ţi pivniţă!
– Aşa vreau şi eu, dar am nevoie de ajutorul tău.
– Păi ai zis că ai meşteri…”aşi-meşteri.”
– Da meşteri am, dar dacă tu mi-ai da un mic loc într-un pinten din dealurile voastre, să-mi fac un beci, gest considerat ca o adevărată dovadă de prietenie. Gilian se gândea că loc de un beci chiar mai mare n-ar fi o problemă, mai ales că dealul e şi departe de sat. Cu toate acestea te duci şi te întorci de la Dumitra de zece ori până să ajungi la Budacu. Era o chestie ce l-a pus pe gânduri. Cum ar trebui să procedeze, în asemenea situaţie? Nici cum nu era indicat un refuz brutal.
– Comite nu-ţi este cu supărare dacă-i întreb şi pe Moşi?
– Dar cum poţi crede aşa ceva?
– Atunci ţi-oi da de ştire cum va fi răspunsul.
– Prea bine Giliene. După care discuţiile au alunecat spre diferite preocupări ale saşilor specifice şi interesante pentru unii, mai puţin interesate pentru alţii.