Dimineaţa Gilian a primit o escortă care să-l conducă acasă, cinstea cea mai mare pentru ori cine. Gilian a povestit moşilor ce crede el, că era scopul invitaţiei la mesa comitelui. Nu pot să-mi dau seama la ce le trebuie saşilor pivniţe aici la noi doar ei au pivniţele mult mai aproape de Bistriţa, la Dumitra. Moşii s-au gândit că pentru un dâmb de deal nu se face să se contreze cu comitele şi saşii, de aceea au zis să le dea într-un loc mai lăturalnic, deoarece suspicioşi fiind, să nu creadă că-i spionăm.
Gilian a trimis răspunsul comitelui saşilor din Bistriţa şi după două zile, la locul promis că v-a fi al lor, au venit cu atâţia meşteri că într-o singură zi au reuşit să sape atât că au putut să-şi monteze o uşă grea de stejar în blănuri, uşă care acoperea o breşă destul de mare, după cum spuneau acei care au văzut-o. Prima dată au crezut că au montat uşa ca să nu-şi care sculele zilnic cu ei şi să le aibă “sub cheie”. Dar s-au întors înapoi, dintre câţi au plecat la lucrul beciului, doar carele cu boii. Meşterii au rămas să lucreze şi noaptea. Alţii acolo au dormit. Cert este că săpau continuu, susţineau pământul de deasupra, întăreau pereţii şi scoteau destul de mult pământ din hruba lor. După părerea sătenilor, într-o săptămână ar fi trebuit să fie gata, dar meşterii bistriţeeni, se aflau tot în pivniţă şi atunci când au sosit butoaiele cu vin. Apoi au observat că tot mai puţini dintre cei care vin se mai întorc înapoi. S-a mai băgat de seamă că făceau şi foc, dar unde erau atâţia oameni, era normal să se facă şi mâncare. Era toamnă târziu când Comitele Pavel, însoţit de trupe care erau cam numeroase pentru o suită, îl somează pe Cnezul Gilian să-i predea Budacu. Şi ca să fie convingător de ce forţe dispune, din “pivniţă” au început să scoată tunuri de cireş, săcăluşe, şi să tragă în ei. Până nu au fost armatele regulate sau de mercenari, se ştie că singurii soldaţi din acele timpuri erau ţăranii. De aceea Gilian pe ţăranii lui, nu i-a prea cruţat la instrucţie în ultimul timp, şi era bucuros că lucrările pământului s-au terminat şi pot să se instruiască temeinic. Gilian ştia că toată strategia lui Pavel, s-a bazat pe “surpriză”, dar se pare că nici budăcenii nu erau de ieri de azi în preajma musafirilor saşi. Ei dacă au văzut ce fel de “mişcări” fac saşii şi câţi oameni şi câte butoaie le trec prin sat, au bănuit că nicăieri nu curg râuri de vin, nici chiar la Dumitra. Bătaia ce a luat-o Pavel, l-a lăsat aproape fără oameni. Gilian acum era sigur că a sosit vremea să vină trupe regale. Cunoştea acest “secret” pentru că se apropia timpul de-a trimite convoiul cu aurul coroanei. Acel convoi trebuia protejat deoarece aurul din Rodna era aurul regal. Or proprietatea regală trebuia asigurată şi păzită până la Buda. Asta presupune că nici Pavel nu va sta cu mâinile-n sân. Avându-le aici ar fi fost de neconceput să nu ştie, ba mai mult să nu se folosească de cătanele regale.

Era atât de hotărât în această acţiune, încât, ca să-i determine pe aceştia să-l ajute, Comitele în prima fază, va motiva că doreşte să facă pace şi linişte în preajma bogăţiilor Coroanei care, altfel, devin nesigure. Dacă nu ar fi fost răzbunător în comportamentul său, comitele, când a atacat Budacu, putea cu trupele ce le avea la dispoziţie să ia Budacu. Dar cum prostia nu-i prostie dacă nu-i şi fudulă, a reuşit doar să s-e facă de râs. Cu toate acestea, Gilian ştia că Pavel, dacă nu-l vor ajuta soldaţii, era capabil să fure aurul Coroanei pentru a demonstra nesiguranţa ce domneşte aici. Şi pentru a se răzbuna pe Gilian, şi a-şi spăla ruşinea trăită, dar mai ales a “lua” Budacu, era capabil de ori ce mârşăvie. Gilian ştiind toate acestea, şi altele, pentru evitarea transformării Budacului într-o baie de sânge, intenţie concepută de Pavel de a subjuga satul, s-a hotărât, împreună cu o parte dintre flăcăii de nădejde ai satului, să părăsească Budacu. Au mai pornit alături de ei şi rudeniile, dar şi o parte dintre ţăranii răsculaţi şi apoi transformaţi în ostaşi învingători împotriva lui Pavel. Într-o dimineaţă, înainte de-a ajunge cătanele regale în Bistriţa, au părăsit Budacu până vor sosi vremuri mai bune. Cu oamenii care au vrut, al urma, s-a îndreptat spre Rodna, unde o parte dintre ei s-au băgat la lucrul în mină, alţii s-au înrolat de pază la garnizoană, ceilalţi s-au făcut oieri. Gilian a sperat că aici îşi va găsi liniştea pierdută din Budacu. Poate aşa ar fi fost dacă cei doi fraţi bogaţi din Rodna, Comitele Nicolae şi fratele său Beneş Benedict, nu ar fi fost în plin proces de războire pentru împărţirea averilor moştenite. Cert este că Gilian îi cunoştea demult, şi s-ar fi putut ca ei să fi profitat de acest lucru şi l-au ademenit aici pentru a se alătura unuia, în lupta împotriva celuilalt frate, pentru a dobândi în luptă şi a avea câştig la acea mare avere. Gilian a făcut eforturi disperate să-i împace, dar toate au fost zadarnice.. “Bogăţia este mai presus decât prietenia” îi spunea adesea Comitele Nicolae. Şi cum Gilian nu dorea să fie “cavalerul dreptăţii” între cei doi fraţi, şi-a dat seama că periplul său prin lume încă nu se încheiase. Supărarea lui creştea pe măsură ce-şi da seama de inutilitatea gestului făcut prin mutarea acelei mari mase de oameni din Budacu la Rodna.
Există în Rodna un munte cu numele de Beneş, munte care are şi-o legendă. Probabil că bogăţia unuia dintre cei doi fraţi să fi fost aşa de mare că şi muntele-i intra în posesiune. Se spune că într-o seară, pe-o cărăruie, un om sărman cum poate să fi fost pe atunci Beneş, pescar de fel, este oprit de dracul şi momit:
– Omule de ce te tot munceşti să prinzi peştii care nu există? Hai la mine de slugă şi-ţi dau pentru aceasta un sac de aur.
– Dacă ai atâta aur, la ce-ţi mai trebuie slugi care să-ţi lucreze ? Tu poţi avea ori ce.
– Bine zici, dar ar mai trebui. De unde tot iei şi nu mai pui înapoi, se termină.
– Şi ce ar trebui să fac eu pentru sacul acela cu aur?

– Să-mi scoţi aur din mină.
– Păi asta poţi face şi tu singur.
– De când eşti ai auzit vreo dată să lucreze dracul? Şi de treburile dracului cine să se ocupe că după câte cred că ştii şi tu, cine munceşte n-are vreme să câştige bani. Te întreb: vii sau nu?
– Da nu mă pui să fac şi lucruri necurate?
– Ciudaţi mai sunteţi voi oamenii. Ce lucruri mai necurate vă trebuie decât că toată viaţa voastră lucraţi nu pentru mine ci numai pentru “ochiul dracului”. Mie mi-e destul atât din partea voastră, a tuturora Te învoieşti?
– Dar nu mă poţi păsui până mâine? Să-mi întreb şi nevasta.
– Atunci ne întâlnim mâine Beneş. Aici, o să-ţi dau de lucru în dealul care-ţi poartă numele, dar să ştii că nu-s supărat pentru asta. Şi s-au nevăzut fiecare. Beneş i-a spus nevestei care-i povestea la care ea a replicat:
– Bărbate indiferent ce-i munci, nimeni nu te-a plătit aşa de bine până acum. Eu zic să primeşti. Om vedea noi mai departe cum va fi. Aşa au rămas înţeleşi.
– La locul şi ora sorocită-l aştepta dracul.
– Ai venit la lucru, Beneş?
– Venit “P-tui departe de casa noastră”
– Atunci hai să începem. Şi l-a dus pe Beneş în muntele care şi acum are acest nume. Tu mi-i scoate cât mai mult aur şi-l vei pune aici (i-a arătat un loc) De restul mă ocup eu. S-a apucat Beneş de lucru, şi scotea aur pentru dracul Şi aur era mult de scos şi nu era nici uşor. De câte ori scotea o găleată de aur şi-o punea unde i-a spus dracul, acasă-i creştea averea. Aşa s-a făcut că din casă s-a făcut o căsoaie, apoi un palat, dintr-o curte sărăcăcioasă, o gospodărie plină cu animale, dintr-un lot de pământ pe care-l acoperea cu căciula, pământurile-i creşteau că nu li-se mai vedeau mejdiile. Această metamorfozare se derula, şi amplifica zilnic. Dracu-l zorea, zi de zi, să-i să strângă mult, cât mai mult aur. S-a dus Beneş şi a angajat oameni, cai, a făcut construcţii, a mărit minele. Apoi i-a venit ideea ca să-i îmbogăţească şi pe oamenii mai nevoiaşi. Numai se ştie că nu există cadouri făcute din averea dracului. Deci nici el nu putea să dea aurul Diavolului, săracilor. S-a gândit că dacă omul află ceva,( “ce-am aflat Dumnezeu mi l-a dat”) orice lucru sau obiect, el nu cunoaşte proprietarul de obârşie a obiectul găsit, şi-i primit. Muncindu-l gândul acesta, s-a apucat să potcovească caii cu potcoave de aur. Când cuiele potcoavelor s-or uza, caii le vor pierde. Atunci poate le vor găsi oameni sărmani şi se vor îmbogăţi.