Numai că acum trebuia să scoată din mină şi mai mult aur, ca să-i ajungă şi pentru potcoave. O vreme s-a putut, dar cum şi peste el trecea timpul, nu mai putea muncii atât, aşa că dracul, dacă nu şi-a primit aurul sperat, l-a prins pe Beneş şi pe soţia lui, i-a legat şi i-a pus să-i scoată aurul de a cărui preţ, se pare că nu s-au plătit niciodată, rămânând datori pururea. Se spune că într-un fund de mină, pe Beneş, în anumite zile, se vede o luminiţă care pâlpâie. Acolo, legat unul de altul, Beneş cu soţia lui mai lucrează şi acum, ca să-i plătească datoria Dracului. O fi fost ceva din această poveste dacă există şi Muntele Beneş iar cei doi fraţi, Beneş şi Niculae sunt pomeniţi şi în istoria românilor de pe aceste meleaguri.
Gilian dacă a văzut că cei doi fraţi nu se înţeleg nici cum, la împărţirea averilor, a hotărât să nu participe la lupte fratricide şi a trimis veste oamenilor lui că; “deoarece pleacă în Moldova, chemat fiind de treburi, acei care doresc să-l însoţească să fie de Rusalii la borcutul lui Doani.” Imediat ce au plecat din Rodna, Gilian cu oştenii lui, Ladislau Kun, Voievodul Ardealului, profitând de neînţelegerile dintre cei doi fraţi şi ocupă Rodna luându-le şi averile încă neîmpărţite ale celor doi fraţi. Numai că Regelui nu i-a convenit să-şi treacă Kun averile lui în proprietatea sa, iar o epistolă certifică restituirea averilor de către Kun, Coroanei . În Moldova Gilian a găsit altfel de probleme, de alte feluri. După ce Kun, Voievodul Ardealului care a subtilizat averile fraţilor din Rodna, aici un alt nobil de vază, unul Andrei “a pus mâna” pe averea lui Bogdan Voievod care dându-şi seama că nu mai poate ţine piept Coroanei ungare singur, trece dincolo unde pune bazele statului Moldova şi devine primul Domn al acestuia. Participând la o luptă sau alta, Gilian cu oamenii săi, au gândit că nu-i bine să se expună atât de oarece luptele fratricide, senioriale şi de toate felurile erau aproape continuu şi ei rămâneau din ce în ce mai puţini. Doi stăpâni, cu mari turme de oi, l-au rugat pe Gilian, ca el, cu oamenii săi, să le asigure paza lor şi a oilor până vor ajunge cu ele în Polonia. Bacii erau supăraţi că indiferent cine face războaiele, toţi mănâncă şi toţi le mănâncă oile lor. Indiferent dacă aceia sunt duşmani sau prieteni, turmele li-se împuţinează văzând cu ochii. Şi în ultimul timp, din luptele care ei le fac, întotdeauna ciobanii ies în pagubă. Din trei mii de oi mai aveau cinci sute. Însoţindu-i pe ciobani şi apărându-i pe ei şi turmele lor, au ajuns să fie primii colonişti valahi, români în Valea Sanului unde întemeiază sate de valahi care apoi se găsesc şi în Hodle Pole unde aveau ca reprezentant oficial un cnez, la Curtea Prinţului de Holicz, loc unde se pierde urma românilor din Budacu Bistriţei şi a cnezului Gilian. Din aceste colonizări ale valahilor îşi are obârşia şi actualul Papă, Paul al II-lea, fiind considerat ca Omul Terei. Papa purta numele de Karol Wojtyla înainte de a primi această mare funcţie ecleziastică.

Istoria este hrana sufletului fiecărui popor. Trebuie să fii documentat, pentru a ţi cunoaşte neamurile, oamenii şi locurile în care te-ai născut, care să-ţi astâmpere curiozităţile nepotolite despre ce înseamnă să fii locuitor ale acestor sfinte meleaguri. Sunt şi unele lucruri şi mai apropiate cărora încă nu li s-au stabilit impactul şi importanţa istorică, ba la unele nici nu li se cunosc exact pornirile şi derularea lor în timp. Unele lucruri, despre foarte apropiata în timp revoluţie care de ce să ne ascundem după deget, are multe necunoscute pentru lumea avizată d-apoi pentru un neavizat, un fapt care ar putea fi considerat ca o fază incipientă, un lucru care vine să demonstreze că de fapt nimeni, niciodată, nu s-a înţeles cu totalitariştii, şi nici cu “geniile” în veac..
N-am avut o preocupare specială pentru acest eveniment, dar o să relatez această ciudată întâmplare aşa cum s-a decurs în 1968, când mă aflam cu ceva treburi prin Bucureşti.
După ce ai citit:”Proştii” de Liviu Rebreanu, şi ţi-se iveşte şi ţie, provincialul, un drum “spre Bucureşti”, cauţi să ştergi cât mai repede “aţele” care nu te-ar fi lăsat să te comporţi, dacă nu ca un adevărat bucureştean, măcar să nu fi observat de la distanţe kilometrice că eşti din provincie. Aici putem trece peste capitolul “scuipatului de şmecher”, care se mai practică şi acum între unii “băştinaşi” şi rătăciţii prin mahalaua “lor”. La şapte şi un minut, trenul opreşte în Gara de Nord. Cei care s-au grăbit şi aveau pantofii pingeliţi cu talpă acum sunt în şezut sau pe spate după ce au luat contact cu pavelele lustruite cu care este dotat peronul. Apoi urmează faza a doua. Nu poţi să înaintezi deoarece dinspre peron se revarsă un val de oameni care ţi-se aruncă pe bagajele tale. Nu poţi să ştii care-s hamalii care poate că îţi vor înapoia bagajele tale, în schimbul unei sume de bani, ori sunt “ceilalţi” ce ţi-le va lua pentru totdeauna. Era să rămân fără mâner la geamantan. Un puştan s-a agăţat atât de bine de el că eu rotindu-mă să-mi salvez bagajul mânerul geamantanului aproape a clacat. Împreună cu alţii oameni, cu care am călătorit în acel tren, am reuşit să ajungem la ieşirea gării. Mare greşeală. Aici taximetriştii care te filează, dacă nu-i observi, “ţi-au luat picioarele”, în cel mai fericit caz doar bagajul. Cu timpul, observi şi tu că de fapt “firobuzele” şi tramvaiele, chiar autobuzul 82, te iau doar din părţile laterale ale gării. Vezi o tablă mare pe care scrie METROU. Provincialul nu vine în Bucureşti să călătorească sub pământ.

El vrea să vadă, să cunoască ce-i acest mare oraş şi ce diferenţă este între oraşul lui şi capitală. Apare şi tramvaiul 12. Ştia de la cineva că toate tramvaiele trec prin staţia Sfânta Vineri. Va merge până acolo şi de acolo va lua trolebuzul 87 până la şoseaua Alexandriei. Putea să i-a un taxi, dar dacă şoferul îşi dă seama că eşti provincial, şi el te recunoaşte imediat, te duce la adresa dorită, dar cu atâtea ocoluri, că nu-ţi ajunge un salar să-i plăteşti cursa. În schimb taximetriştii sunt singurii care cunosc cu adevărat Bucureştiul. Pe ori ce bucureştean îl întrebi ceva, ştiindu-te din provincie, nu se poate abţine să nu-şi erijeze aerul lui superior, de locuitor al capitalei. Numai că acest mândru băştinaş, nu s-a omorât niciodată să-şi cunoască capitala, de aceea el, dacă este solicitat să-ţi precizeze o adresă, chiar dacă o va şti, n-o să-ţi spună aşa cum ar trebui, ca tu să ajungi acolo, în acel loc, pe drumul cel mai direct. El îţi expune modul de-a găsi acea destinaţie cum el ştie, cum el cunoaşte, să facă acea deplasare prin oraş. Şi dacă dai curs informaţiei primite constaţi că ai ieşit din Bucureşti ca să afli că de fapt Bulevardul Magheru este în centrul metropolei. Ajuns la şoseaua Alexandriei, “în sus”- Cuţitul de Argint, locul unde-a copilărit fotbalistul Dumitrache, cimitirul Bellu etc., în jos, şoseaua de centură şi centura tramvaielor, unde evident că mă întâlnesc cu tramvaiul 12. În colţul străzii, Grupul Şcolar “Iosif Rangheţ”, iar peste drum, Liceul Gheorghe Lazăr, liceu care altădată avea o poartă spre Cişmigiu şi despre care, cu multă dragoste, s-a scris o carte. Carte de iubire a propriei şcoli, dar şi a vieţii de licean, perioadă a vieţii când apar primii muguri ai iubirii. Prin strada Lânăriei, mergeam spre Muzeul Tehnic “Dimitrie Leonida”. Muzeu unde fiecărui român îi creşte prestigiul când constată că este odraslă ruptă dintre atâţi oameni iluştrii care prin realizările minţilor lor, au făcut bine ţării şi lumii. Intrăm în Parcul Karol, fost al Libertăţii. Pe balta puturoasă, cu o groasă mătasea broaştei pe ea, bărcile cu adolescenţi lasă urme prin spuza murdară de deasupra apei. Pe mal, fetiţe şi fetişcane, care caută să impresioneze băieţii care vâslesc singuri în bărci, şi de la care aşteaptă invitaţia de-a le plimba cu barca. Eram consternat. Ajungând la Muzeu, cu ceva întârziere, cei şase elevi cu care participam la Expoziţie, n-au mai ajuns acolo, unde de fapt aveam treabă. Speriat am început să strâng informaţii despre ei, despre unde puteau fi. Nimeni nu ştia nimic. Pe cine interesa nişte copii din provincie. Deznădăjduit, aprindeam ţigară de la ţigară. Ce puteam face? Mă îndreptam spre parc, unde am observat, dimineaţa devreme, tineri bărbaţi şi femei care se mozoleau cu foc pe câte-o bancă. Gândurile mele erau că persoanele respective se foloseau unii de alţii în vederea unor foloase materiale dobândite de la fraieri, sau mai ştii, poate erau organizaţi pentru a tâlhări. Trebuie să spun că elevii mei de şaptesprezece ani ar fi fost ideali pentru asemenea metode de “jumulire”.