Mai era o zi şi toată lumea trăia în spaimă numai individul îşi vedea de lecturarea operelor lui Lenin. Apoi se alimenta şi dormea. Toţi erau înnebuniţi de modul cum se scurgea timpul fără a putea acţiona în vr-un fel. Au întărit paza şi aşteptau clipa fatidică. Cu o oră înainte de începerea Congresului individul a cerut să fie dus la locul unde Lenin îşi va ţine logosul. A fost introdus în sală. Individul s-a urcat la masa prezidiului şi de acolo s-a uitat în sală, a scos pistolul şi a tras două focuri asupra unui individ pe care l-a omorât. Lenin şi-a ţinut discursul în linişte. Securişti s-au dus şi l-au felicitat pe individ şi bineînţeles că l-au rugat să le spună cum a descoperit atât de repede pe infractor. Individul le-a spus:
– Am respectat indicaţiile tovarăşului Lenin.
– Care indicaţii? Cum el ştia că va fi omorât şi îşi cunoştea călăul?
Să nu exagerăm tovarăşi. Tovarăşul Vladimir Ilici Lenin în preţioasele sale opere ne spune: ”Duşmanul de clasă nu doarme niciodată”. Când am intrat în sală ăla era singurul om care nu dormea. L-am împuşcat.
– Sper că nu doriţi să cred aşa ceva? Îi replicai eu lui Teofil.
– Când eu am auzit această snoavă, întâmplare, poveste sau ce-o fi fost, aveam vârsta ta şi aceleaşi vorbe mi-au scăpat şi mie din gură. Dar m-am învăţat minte. Acum înaintea oricărei şedinţe mănânc două cepe, al căror miros probabil te agasează, iar eu dorm bine pe tot parcursul „lucrărilor”.
– Te credeam mai serios, dar acum constat că-ţi baţi joc de mine.
– Aşa crezi tu şi poate că aşa şi pare, dar îţi mai aduci aminte de sintagmele anecdotice şi fără nici-o logică de tipul: ”soldatul sovietic merge pe sub gheaţă cu ţigara aprinsă” sau „ care-i părere ta, despre Armata Sovietică” şi altele asemenea care chiar dacă ai fi avut bunăvoinţa să răspunzi la ele, nu erai abilitat „să-ţi dai cu presupusul”, dar mulţi care n-au reuşit să închege un răspuns „favorabil” acestor întrebări de batjocură, au dispărut. Crede-mă pe mine, este mult mai bine să mănânci două cepe şi dormi bine, decât să nu mai poţi „pune geană pe geană”. În a mea filosofie am considerat că-i mai bine să mănânc două cepe.
Arhiva pentru Categoria » romane «
Poate că m-au invadat amintirile cum mânca Teofil ceapa, acum la intrarea în cel de-al treilea schimb la telefon, când stomacul îşi cerea şi el drepturile fireşti. Serviciu la telefon sau paza dublă cum i se mai spunea, era o obligaţie a fiecărei instituţii care avea telefon şi era obligatoriu de executat deoarece se presupunea că: “imperialiştii vor lovi în lagărul comunist” în timpul cât dormim ( aţi uitat chestia cu asasinare lui Lenin. Teofil nu era prost, lucrurile se repetă după zeci de ani) şi chiar în timpul sărbătorilor noastre. Care sărbători oameni buni? Ale cui erau aceste sărbători dacă „clasa muncitoare era la post, continuu”. După câte vedeţi „duşmanul nu doarme”. In vremea când se derulau lucrurile acestea, eram angajatul unei şcoli. Elevii erau plecaţi în vacanţă de iarnă, din 28 Decembrie. Încălzirea se întrerupea odată cu plecarea elevilor şi căldura devenea un vis pentru acei care mai trebuiau “să mişte” prin clădirea şcolii. Îmi era foame, dar frigul se înstăpânea în mine. Mie-mi era frig în palton, cum îi era oare peştişorului din acvariul din sala profesorală? De fapt după cât de puţină mişcare făcea credeam că era mort. Mi-am adus aminte că exista la cabinetul de biologie un termoplonjor. Era. L-am aflat şi l-am pus în acvariu.
Pasând aducerile aminte, rememoram o întâmplare din iarna anului ’61 când ne-au promis “domnii” de atunci, că ne dau ziuă liberă de Crăciun… Nu ştiu cum s-a „negociat”, dar în loc de un schimb, a trebuit să facem două. Le-am făcut şi pe acelea; cu acea ocazie realizându-se nişte depăşiri deosebit de frumoase, depăşiri după care multe persoane au fost premiate dar de primele acelea au beneficiat doar acei care nu munceau propriu zis. Acestea “traduceri” tineretul le considera meschinării. În 1957 „fraţii de la răsărit” ne-au permis prima oră să cântăm „Hora Unirii” şi acum, poate ne vor lăsa să ne colindăm şi fetele. În ziua de 22 decembrie am avut şedinţă de partid extraordinară. Concluzia: „Situaţia internaţională-i tulbure, trebuie să fim în corpore la datorie.” De aceea n-a fost o surpriză “faza” cu „situaţia internaţională”. Se pare că şi acum situaţia internaţională este tulbure de aceia trebuie să-mi fac sărbătorile de Crăciun păzind un telefon. Nu se mai fac schimburi în plus, nu se fac nici sărbători. Îndobitocirea-i aproape.
Parcă peştişorul a început să mişte. Îi mai pun nişte pureci de baltă, uscaţi. Se dă la ei. E bine. Peştişorul se simţea bine când telefonul de verificare sună. Dimineaţa m-au găsit cu preşul din faţa uşii directorului pe spate şi-mi încălzeam mâinile pe acvariul peştişorului.
În acea zi, a unei ierni nu tare geroase, era rândul meu să aduc borcut de la Anieş. Cu toate că iarna nu era tare geroasă, tot iarnă era, cu zăpadă, cu drumurile destul de slabe şi înguste pentru a transporta lemnul pe remorci şi cu şoferi dinaintea cărora era bine să te fereşti, deoarece pe dânşii problema aceasta, a protejării pietonilor, îi preocupa cel mai puţin. Nu vreau să se înţeleagă că aceşti oameni care cărau “hainele munţilor”, lemnele, erau mai câinoşi ca alţii. Dar cum lemnele, după tăiere, au stat afară, în frig, au prins gheaţă pe ele şi la cea mai mică frânare a maşinii “fugeau” unele peste altele, scoţând cabina, cu şofer cu tot, din ansamblul remorcii cu peridoc cu care dânşii făceau atunci transportul lemnului de construcţie. Deci “plimbarea” pe drumul înzăpezit era mai mult o hăituială decât un obişnuit “mers la treabă”. Aveam grijă şi de olul în care trebuia să aduc borcutul, să nu-l sparg, lunecând sau fugind dintr-o pare în alta a drumului, ca să las liber drumul maşinilor ce neostoit cărau lemnele din munte. De la un timp n-a mai trebuit să fug de colo-colo, ba mai mult puteam merge liniştit pe marginea de drum pe care eram. Era ciudat după ce eşti alergat ca un ogar, mai bine de doi kilometrii, să nu te prindă vreo remorcă sub ea, dintr-odată să-ţi dispară grija aceasta, să poţi merge omeneşte pe ceea ce era atunci drumul. În noua stare a lucrurilor mi-am dat seama că spaimele mele, remorcile, cărora nu odată scăpându-le rocoanţele au măturat casele din drumul lor, se opreau cuminţi pe marginea drumului şi nu în plazul gării unde trebuia să descarce lemnul proaspăt adus. Ceva s-a întâmplat de nu merg să descarce. I-am întrebat de ce s-au oprit? Ei îmi arătau maşinile oprite dinaintea lor. Eram trecuţi de Putinei, nu mai era un km până la borcut şi pe Dealul Cetăţii fugea un om care striga ceva. Omul fugea în direcţia inversă, de unde noi veneam. Văzând că nu-l înţelegem, că urlă în zadar, a dat din mână şi-şi continuă alergarea-i bolborosită. Eu cu Victor ne-am continuat drumul spre borcut, de-a dragul mergeam acum printre maşinile care până acum ne-au hăituit. Înainte de-a ajunge borcut, o patrulă a militarilor securişti, verificau actele oamenilor care se aflau pe acolo. Şoferi, ţărani cu carele şi problemele lor, ţiganii care făceau cărămizi în spatele Izvorului Borcutului, dar care n-ar fi trăit în iarna asta, fără căzăturile de lemne ce rezultau în urma operaţiilor de descărcare-încărcare din plazul gării Anieş care se întindea pe vreo cinci hectare. Ţiganii, iarna, nu făceau cărămizi. Au muncit doar vara şi toamna. Au ars două cuptoare de “cărămidă de mână” cu 35 de bani bucata, plătite de IPEIL şi acum le încărcau, pe măsură ce le soseau mijloacele de transport, încărcau şi trimiteau cărămizile unde era necesar. Treaba lor era de a încărca cărămizile dar mai ales de-a le păzii. Cu această ocazie, mulţumirea lor a fost că i-au lăsat să-şi facă un adăpost în care au iernat. Fericirea lor cea mai mare era că lemnele, căzăturile din lemne, le-au permis să treacă prin iarnă fără grija căldurii. Treceau drumul şi aveau lemne din belşug care nici măcar nu trebuiau sparte.