De unde eram acuma, vedeam borcutul şi cele 6-8 maşini ale soldaţilor securişti. Femeile care erau pe acolo aveau colţurile basmalelor în gură şi plângeau înăbuşit. Bărbaţii, din sat şi din alte sate povesteau şoptit. Toate acestea mă îngrozeau. Parcă sufletele oamenilor erau sinii ca şi ziua în care plutea această nenorocire încă necunoscută de noi, dar bănuită de toată lumea. De ce stătea atâta lume acolo? De ce nimeni nu făcea nimic? Aşteptarea rău prevestitoare se întindea peste masele acelea de oameni şi animale inerte. Oamenii veneau la acest borcut de la depărtări de 6-8 km, dar de plecat nu pleca nimeni, poate şi pentru că soldaţii nu-i lăsau să se apropie de borcut şi cum să mergi cu mâna goală dacă ai venit după borcut? Sunt lucruri care nu se fac. Din curtea Ocolului Silvic plecau, pe lângă borcut, două drumuri de munte în spre două direcţii diferite. Acele drumuri le păzeau soldaţii securişti. În faţa Borcutului erau tot maşinile lor, ale soldaţilor. Parte destul de mare, din drumul ce venea dinspre Rodna, era blocat de maşinile cu lemne şi căruţele ţăranilor. Ca o ciudăţenie, în punctul de descărcare-încărcare din gară, nu exista nici-un lemn, ceea ce aici, de la terminarea plazului nu s-a mai văzut. Ce lemne au fost în gară s-au încărcat în vagoanele care au fost împinse în triajul Anieşului pe care l-au închis. Măsura aceasta nu era necesară deoarece triajul era plin ochi cu vagoanele încărcate cu lemne. Gara, plazul şi borcutul erau pustii. Câmpul din faţa gării era “curat” până la Someş, pe marginea căruia se vedeau soldaţii care patrulau aici şi acolo. Ce ne deranja mai mult, copii fiind, nimeni nu ne băga în seamă. Nimeni nu ne spunea de ce-i aşa, cum e, şi cum n-a mai fost niciodată pe acolo, pe la borcut. Avea ceva borcutul? Neam! După multă fâţâială am mai auzit câte ceva de la unu de la altul, dar eram îngrijorat că am plecat de acasă pe la zece şi era mai bine de trei după amiaza, şi n-a trece mult că s-a însera.
. Deja se vedea o oarecare mişcare. Din munţi au început să coboare nişte ţărani de prin partea locului care probabil că până atunci au fost legaţi la mâini. După ce au coborât în sat, poate că să se fi dezlegat, deoarece fiecare avea în mână câte-o frânghie subţire, de la care mai mult ca sigur, că le-a rămas “răboajele” acelea pe mâini. Grupul acesta de oameni arătau ca nişte bezmetici.

De când “i-au luat” de acasă, patru cinci zile, nimeni nu i-a întrebat dacă au mâncat sau dormit .Ei erau cei mai bătrâni baci din satele Văii Rodnei şi trebuiau să le arate “cuibul” lui George Împărat. Au fost folosiţi de călăuze pe cărările munţilor ca să nu se rătăcească detaşamentul de soldaţii care era în “misiune” prin munţi. În satele lor, oamenii aceştia se bucurau de mare respect prin partea locului, printre consăteni şi cunoscuţi. Careva, dintre aceşti oameni deosebiţi, cu toate că nici unul nu l-au văzut sau cunoscut pe George Împărat, s-au rugat de comandant să le permită să vorbească dânşii cu acel “rătăcit”. Poate se predă şi nu vor fi martori şi coautori la o crimă: “E şi el un suflet, tovarăşe comandant”. “O fi dar ordinul este clar. Să fie ucis”!. De fapt nu exista un asemenea ordin, dar George era atât de temut, el fiind un ţintaş de elită, că toţi se îngrozeau numai la auzul numelui său. Faima lui era aşa de mare, şi frica era atât de groaznică că s-ar putea întâlni faţă în faţă cu el, că soldaţii făceau ori ce munci, numai să nu plece în patrulare pe urmele lui. Apoi George Împărat nu mai avea ce pierde, dar tovarăşul comandant…ehei! Deci soarta-i era pecetluită înaintea ori cărei judecăţi. Spuneau Moşii care au văzut măcelul că George Împărat a ieşit din adăpost fără armă, cu mâinile ridicate deasupra capului şi numai în cămaşa-i albă.(era totuşi în luna februarie) Se pare că zece ani de hăituială i-au marcat viaţa, pe care probabil dorea şi el să şi-o normalizeze. Cum a ieşit şi l-au văzut soldaţii, îngroziţi de spaima cultivată de comandanţi, fără nici-o comandă şi-au descărcat Mauzerele în el. Acei care au văzut măcelul spun că dintr-un om falnic, frumos, bine legat, n-au mai rămas numai zdrenţe de carne din el. Nimeni, dintre acei care aşteptau la Borcut, n-au văzut, măcar o ladă, un sac, o pungă, în care s-ar fi putut pune în el de mărimea unui om, în care ar fi putut să se afle ascuns cel ucis, George Împărat. N-au văzut pentru că, zdrenţele, resturile care au rămas din mândreţea de bărbat au încăput în sacii de grenade ale soldaţilor. Aceşti militari au cules porţiuni de carne şi oase ale aceluia care cu puţin timp în urmă era spaima lor şi a guvernului. Dacă aşa s-a “terminat” strania poveste, parcă nu a avut un sfârşit, dacă nimeni n-a văzut măcar acel “ceva” în care s-ar fi putut bănui măcar, că în acel „ceva” ar putea fii rămăşiţele pământeşti ale răzvrătitului. S-a dat o comandă de :”Îmbarcaţi” şi maşinile s-au dus spre Năsăud. A trecut ceva vreme ca să mă pot desluşi că omul acesta, răzvrătitul acesta, care n-a beneficiat nici măcar de judecată, fiind omorât ca un câine, acest George Împărat chiar Paşca Gheorghe din Sălişte de Sus. Confuzia se datora faptului că în raionul Năsăud de altădată, nu se foloseşte numele de Gheorghe ci numai George, specific vorbirii mai răspicate obişnuite în partea locului.— Aşa s-a încheiat viaţa unui om!

Locul acesta unde era “plantată” piatra aceasta, era ciudat atât ca aşezare, cât şi ca loc în care era amplasat. A planta aici bolovanul aceasta cu dimensiunile unui stat de om, aici unde nu se afla nici-o altă bucăţică de rocă, nici măcar să arunci după un câine, nu era ceva la îndemâna oricui. Piatra părea crescută acolo, trenând pe acest teren deschis, teren cum foarte rar se găseşte într-o localitate de munte. Locul acesta, terenul acesta, sau dâmbul acesta în care se află înfipt gurguiul ca un obelisc, doar care era un produs de carieră neprelucrat, se află la oarecare distanţă de drumurile obişnuite ale satului. Privind spre el la distanţă, aveai impresia că dâmbului i-a crescut un cucui. Cu toată depărtarea lui de drumurile umblate, locul era frecventat de localnici şi de lumea din jur. Vizitatorii parcă erau înţeleşi ca fiecare să facă acelaşi lucru. Se apropiau de “cucui”, îl îmbrăţişau întotdeauna din aceeaşi parte, şi-şi pironeau privirile într-o anumită direcţie ca într-un ceremonial religios, cu toate că nimeni n-a fost văzut să îngenuncheze. Prinderea pietrei se făcea întotdeauna din aceeaşi parte, ceea ce a dus ca, în timp, piatra să aibă unele laturi mai şlefuite în locurile unde probabil oameni-i căutau răceala şi inima potolirea zvârcolită la întâlnirea cu “obiectul”. Copil fiind, această piatră mă intriga din cel puţin două motive. În satul nostru, unde nu există mai mult de zece hectare tot pământul neted dacă s-ar pune la un loc, oamenii îşi făceau casele în pintene de dealuri, pe stânci sau în meandrele pe care le-a “uitat ” Someşul, iar aici acest teren, este “folosit” doar să sprijine “cucuiul”.