Ar fi înţeles şi alţi oameni ce înseamnă o palmă de pământ la munte dacă ar fi văzut şi pe acei care au scos zeci de metri cubi de pământ şi piatră pentru a şi face cât de cât un loc unde să-şi pună casa. Dacă cineva a hotărât că n-au nevoie de el, de ce nu-l facem teren de fotbal, de ce nimeni niciodată n-a jucat aici fotbal aici?! De la un timp, fără a fi sfătuit de nimeni, am încercat şi eu să-i imit pe ceilalţi, convins fiind că voi descoperi ceva. Îmbrăţişam şi eu piatra, o mângâiam şi imitam “privirea aceea” , privire pe care vedeam că toţi o abordează. Acest lucru-mi dădea şi mie o oarecare linişte interioară, o oarecare detaşare de grijile cotidiene. Am mai constatat că piatra aproape niciodată nu era singură, cu toată distanţa ei de drumurile utile ale satului. Ori cine trecea pe lângă ea îşi făcea timp “s-o ia în braţe”, să-i răpească din liniştea pe care-o radia, să-şi “pună” privirea aceea ciudată, privire care o aveau toţi acei ce îmbrăţişau piatra. Am încercat să-mi pun mie, apoi altora întrebările care-mi nelinişteau sufletul privitor la această piatră şi la acest luminiş aproape plat care nu-şi afla rostul, numai să ţină acel gurgui de piatră pe el. Am întrebat multă lume, dar unii nu ştiau, iar acei care încercau să mă lămurească cât de cât, parcă era un făcut, ori mai apărea cineva, ori nu puteam recepta din cauza unor zgomote, că întotdeauna se ivea ceva care perturba pe acel care încerca să-mi alunge necunoaşterea. Refuzat n-am fost niciodată, cu toate că nici acum nu ştiam mai multe ca altădată. Mult mai târziu am aflat câte ceva despre acest loc ciudat, dar deja mi-a intrat în obişnuinţă şi mie, ca şi celorlalţi, să “iubim” piatra. Viaţa cu ale sale probleme m-a purtat şi pe mine pe alte meleaguri. La Băile Herculane mi-a atras atenţia cât erau de lustruite pulpele statuii lui Hercule. E oarecum de înţeles. Hercule este semizeu, poţi să-ţi pui nădejdea că te va ajuta să-ţi recapeţi sănătatea. Dar “piatra noastră din dâmb”…cine-i cerea ceva, de era aşa de lustruită pe o latură? Sau poate că numai eu nu-i ceream nimic, dar poate alţii…Într-un alt periplu prin ţară, pe marginea drumului de la Sibiu la Făgăraş, tot într-o margine, acolo unde Mihai Viteazul a dat “explicaţii” asupra proprietăţii şi proprietarilor acestui pământ, se afla şi aici un asemenea dâmb în creştetul căruia se afla o cruce. O fostă cruce din lemn deasupra celor care şi-au lăsat speranţele pe acest câmp. O cruce nu o piatră. Mormintele morţilor noştri, prin asta se cunosc. Între cele două dâmburi, cel din satul meu şi cel de la Şelimbăr, că despre acesta era vorba, este o distanţă de peste patru sute de kilometri. Dar unele similitudini între cele două movile mi-au răpit liniştea, despre care eram sigur că nu-oi mai avea-o, dacă nu voi şti ce-i cu movila noastră cu “gurgui”. Am început cu “bătutul la cap” pe cei mai apropiaţi, după care am trecut la vecini, dascăl, şi, în final, la preotul pensionar care era aproape surd. Pe măsură ce golurile cunoştinţelor se împlineau, se încheiau, în suflet se cuibărea o mare tristeţe.
Pe aliniamentul satului nostru în al doilea război mondial s-a dat una dintre cele mai crâncene lupte. Numai români erau morţi acolo peste trei mii. Cam la acelaşi număr se ridicau şi pierderile din partea germană şi sovietică. Ruşii au fost luaţi şi îngropaţi în centrul comunei sub un monument frumos cu stea în vârf. Românii şi germanii au fost îngropaţi în acel luminiş, în gropi comune. Consătenii mei au vrut, prin forţele proprii, să le facă la toţi morţii locuri de odihnă creştineşti. Nu s-a permis. Atunci au dorit să facă o troiţă sau măcar o cruce. Nici asta nu era voie. În satul nostru, în acele timpuri, trăia un om solid cu un deosebit simţ al dreptăţii. Cu toate că aveam primar comunist, oamenii din sat, tot de el ascultau. Gospodarul nostru într-o noapte cu boii care-i avea el, a mai împrumutat şi alţii, şi cu douăzeci de oameni au smuls o piatră dintr-o stâncă şi au pus-o pe carele pregătite dinainte cu o platformă, după care au cărat piatra în vârful de munte plat. Aici împreună cu oamenii au aşezat-o cum se vede. S-a făcut ziuă. La poalele dealului primarul cu şase jandarmi l-au arestat pe Căţun, omul de care asculta tot satul, fiind declarat chiabur, „prins asupra faptului” ( el conducea cele şase perechi de boi). A fost băgat în puşcărie şi nimeni nu l-a mai văzut de atunci pe Căţun. Pe undeva, cineva poate să-i fi pus şi lui vreo piatră la căpătâi. -O altă soartă, a unui alt om, vorba lui Şolohov.

Regulamentele miniere nu permiteau, ca rudeniile apropiate, rudele de gradul I să formeze o singură echipă, o singură brigadă. Din totdeauna Matei şi-a dorit să-şi aibă propriul copil lângă el. El l-a dus, când era prunc încă, în băi şi acum când ar fi putut să pună osul şi el la bunăstarea casei, copilul lui, Nuţu, este încadrat în alte echipe ale altor ortaci. Matei nu se îndoia că toţi colegii lui, toţi ortacii, o să aibă grijă de Nuţu şi o să-l înveţe tot ce au deprins şi ei în această meserie.

Numai că Matei dorea ca el să-l înveţe tainele mineritului, ştiindu-şi-l alături, şi în siguranţă. Cunoştinţele acumulate de Matei, am putea spune într-o viaţă, că acum era interzis, i-ar fi fost mai uşor să le transmită propriului fiu aşa cum sunt şi cum trebuie să fie. Atunci n-ar fi apărut tendinţele continue de corectare a unor lucruri greşit exprimate sau învăţate, care probabil nici n-au fost înţelese bine, sau să nu se fi bucurat de atenţia cuvenită, în momentul în care i se explicau. Meseria de miner nu-i uşoară, dar dacă-i cunoşti secretele, o s-o poţi profesa, cerceta, cu mult mai multă uşurinţă, şi o să poţi scoate la suprafaţă mai multe şi mai uşor metalele trebuincioase. Şi aceia este adevărat că omul învaţă toată viaţa, că ori ce cunoştinţe se pot completa, îmbogăţi. Pentru cunoaşterea meseriei ai nevoie de aptitudini, de sfaturi, dar şi de ajutorul primit exact atunci când ai nevoie şi mai ales cum trebuie, situaţie în care cunoştinţele se “lipesc” la celelalte lucruri ştiute şi nu se vor mai uita niciodată. Dar visurile acestea nu se pot realiza, deoarece, după regulament, nu-i permis să-l aibă în echipa sa, pe propriu fiu. Dacă te gândeşti la acest regulament, la această formă de prezentare şi punere în practică, îl poţi considera foarte uman şi pe această latură s-a motivat această impunere a lui. Justificarea “corectă” a acestei situaţii se baza pe situaţia limită, că: “dacă s-ar întâmpla un accident să nu se stârpească toată partea bărbătească dintr-o familie, situaţie în care ne mai având bărbaţi care să muncească, familia, ceilalţi membri ai năpăstuitei familii, rămâneau muritori de foame. Această situaţie era frecventă în localităţile minere. Da, legea este umană. Din punctul de vedere al minerilor, dimpotrivă era înrobitoare. Cine putea avea mai bine grijă unul de altul, dacă nu tata de copil şi copilul de tată? Şi dacă erai atent grijuliu şi responsabil că de, tot tu şi cu băiatul tău vei lucra acolo, de bună seamă că se vor preveni situaţiile posibile de-a ajunge la accidente, deci situaţiile mai sus trâmbiţate, chiar dacă vor fii, de bună seamă că vor fi situaţii rare. Apoi mai era o regulă de care nu se zice nimic. Acolo unde erau cazuri de incompatibilitate familială, ori care dintre membri puteau refuza cuplarea într-o echipă “de familie”. Acum sub nici-o formă nu poţi refuza un viitor tovarăş. Dacă nimereşti un “pierde vară” dacă-ţi trebuie bani, trebuie ca tu să-i faci şi treaba lui, altfel ieşi la sfârşitul lunii cu portmoneul gol. Să nu uiţi să-i şi protejezi lenea că el e stahanovist la “bătutul din gură” şi câştigul tău se împarte şi lui, ceea ce înseamnă, de fapt, că erai băgat de slugă la cine ştie ce puturos. Cu totul alta-i situaţia într-o echipă formată din tată şi fiu, sau doi fraţi care se şi cunoşteau la lucru şi doreau să şi facă bunăstare, dacă totuşi lucrează în mină. Prima constatare ar fi fost diferenţele mai mari de salarizare între echipe, ceea ce probabil că la mulţi nu le-ar fi convenit şi poate că ar fi şi “mârâit”.