Cea mai tânără, frumoasă şi veselă echipă de mineri se afla acuma în orizontul Ferdinand. Cei doi componenţi ai ei, Alexandru-Şoani şi Iosif – Ioşca, erau întotdeauna în vervă şi niciodată trişti. Ori când “aveau la ei” o glumă, o poantă sau un răspuns cu “cântec”. Şi probabil cum le stătea lor bine, după ce-şi terminau treburile gura nu li se oprea deloc. Aceste torente de vorbe, de efuziuni vesele, îşi aveau originea în descifrarea şi executarea sarcinilor într-un mod deosebit. Cu toate că era cea mai tânără echipă erau şi cei mai buni. Spre deosebire de alţii, în frontul de lucru vorbeau foarte puţin şi concis. Fiecare-l simţea pe celălalt şi-i anticipa dorinţele fără o vorbă. Din asta se putea concluziona că exista o coeziune între ei cum rar se întâmplă, coeziune care ducea la cementarea prieteniei lor bazată pe regulile muncii. Descătuşaţi de stresul muncii erau ca doi copii răi şi obraznici care puneau porecle tuturor, se “luau” de acei pentru care mineritul era încă o perlă necunoscută şi practic ei dădeau tonul la veselia aceea molipsitoare care cuprinde doar pe acei lipsiţi de griji. Cum şi ei puneau porecle tuturor era normal să poarte şi ei poreclele date de alţii. Pe Alexandru l-au poreclit “bulgarul” deoarece când era la şcoală era obligatoriu de învăţat limba rusă şi el s-a exprimat că :”nu pricepe limba bulgară” . Ioşca cum se adresa tuturor cu” şmirgăluţ” aşa i-a rămas porecla. Ortacii noştri lucrau într-un abataj în care trebuiau să umple locurile de unde au scos minereul, cu piatră, din care tot ei făceau un fel de zid de sprijin, rambleere. Ca să nu se transporte piatra de la distanţă, în imediata apropiere posibilă, unde roca era mai stabilă au făcut o gaură mică prin care intrau, în spatele căruia gaura se lărgea după câtă piatră scoteau de acolo, câtă nevoie de piatră aveau pentru umplerea golului excavat.

Locul de unde scoteau piatra îi spuneau “moară”. Ioşca, ajutorul de miner, nu era căsătorit, dar Şoani era căsătorit cu-o femeie deosebit de frumoasă, cu mult şarm. Până a nu avea accidentul din Terezia, era cea mai frumoasă pereche de tineri căsătoriţi. În acel accident, Şoani a căzut cu faţa în jos, pe vatra galeriei, unde pietricelele acelea mărunte şi ascuţite(pireacul) i-au lezat epiderma feţei, şi probabil că gazul care i-a provocat leşinul să se fi cuibărit şi în acele mici tăieturi ale feţei, deoarece acum pe faţa lui, se vedeau nişte dunguliţe negre, nu mai groase ca un fir de aţă, dar fiind multe, aveai impresia că Şoani Bulgaru purta plasă neagră pe faţă. N-a povestit cu nimeni despre acest lucru dar pare-se că-l supăra grozav noua lui înfăţişare. De atunci, cine-l cunoştea, a observat că şi comportamentul lui s-a schimbat, şi aşa cum este regula, nu în bine, ci în rău. Primele manifestări nefaste a lui Şoani, era teribilismul lui ocazionat de fiecare dată când “se lua cu băutura”. Fiind muncitor bun, câştiga şi bine. Pentru a dovedi acest lucru uneori, după ce lua salariul, era capabil să stea în cârciumă şi trei zile. Îşi justifica risipirea banilor pe băuturi, deoarece “îşi putea permite la câştigul lui. Numai cine-i meseriaş bun şi câştigă bine are din ce să bea”. Expresia folosită în asemenea cazuri era că:”a ţinut rafturile cu sticlele de băuturi din bufet, în spate”. De bună seamă că la cel mai mic inconvenient, irascibilitatea lui “rodea” şi atunci sărea la bătaie, indiferent despre cine era vorba. Acest comportament de stradă, de bufet, avea prelungiri şi în căsnicia lui. Uneori era aşa de violent că: “o zvânta pe Magda în bătaie”, şi cu tristeţe am remarcat, că pe el în “stare bahică”, nimeni nu-l putea linişti sau conduce acasă. În situaţia lui după ce îngurgita alcool tristeţea era aşa de mare, că-l apuca plânsul, apoi poate “de necaz şi ruşine”. Dacă nu avea ceva de spart, se apuca de bătaie. Nimeni nu-l putea, nu reuşea să-l scoată din acea stare, să-l potolească. Poate s-a întâmplat aşa, deoarece lumea l-a preţuit mult, şi nu s-au aşteptat din partea unui asemenea om, la asemenea “evoluţii” în comportament. Un om respectat, să fie capabil aş modifica apucăturile, în asemenea măsură că nu mai era de recunoscut, cu acest oprobriu dat de societate, probabil că se simţea, în sinea lui “stigmatizat” după semnele accidentului (copilul mic şi omul bat spun adevărul) Dar lumea-l blama numai pentru că se deprava cu băutura şi, mai nou îşi bătea nevasta, o femeie frumoasă, a cărui singură vină era că l-a ales pe el de soţ. Repulsia ortacilor, în asemenea momente, o simţea din plin. Explicaţiile erau diverse. Cea mai plauzibilă era că el, ” omul cu faţa de voal”, era gelos că altul o să-i ia frumuseţe de femeie. Ca Magdei să nu-i vină asemenea idei, o “melestuia” de câte ori avea ocazia, şi “motivul” ca s-o facă. În oarba lui gelozie ar fi făcut orice, ca ea să nu fie aşa de frumoasă, mai bine spus, să nu mai creadă că mai este aşa de superbă. De aceea îi “pătrăţea” tot trupul.

Cert era că, în ultimul timp, numai familie nu se putea numi căsnicia lor. Repetatele lui “întoarceri în durere”, nostalgia după “cine a fost”, îl aduceau într-o stare de turbare. Şi cealaltă problemă era evidentă. Frumuseţea Magdei era răpitoare şi poate de aceea se abţineau unii bărbaţi să nu intervină între soţi, de teamă să nu spună careva mai multe de cât ar fi trebuit, deoarece era neîndoios că nu puţini au fost aceea care şi-ar fi dorit-o nevastă, încă de pe vremea când era fată. “Cam aşa stăteau lucrurile până ieri” povestea Ioşca unui ortac. Cu toate acestea ne-am dus la şut şi cum ne era planul, ne-am apucat să lucrăm în moară, să scoatem piatra necesară pentru a rambleia. Gaura pe unde ne “laminam” zilnic pentru a trece în moară, era destul de mică şi incomodă chiar şi pentru o singură persoană. Deci şi acum ca şi în alte zile, ne-am strujit în moară şi ne-am apucat de lucru. La un moment dat Şoani s-a oprit din perforat, s-a întors către mine şi arătându-mi cu mâna într-o direcţie anume, îmi spune:”Cum îţi permiţi să laşi mizerie la locul de muncă!” Moment în care, cu dosul mâini drepte, mi-a tras una că am ajuns exact acolo unde a indicat mai înainte cu mâna. “Mizeria” era de fapt un sfredel, un prustar pe care l-am uitat în ajun, în locul respectiv. Şoani s-a întors, a pornit maşina şi perfora în continuare. Eu m-am ridicat şi am apucat sfredelul, numai că în loc să vină sfredelul înspre mine, m-am dus eu către el. Sfredelul era “prins” în rocă. O coptură “s-a aşezat” pe el. Atunci mi-a intrat spaima în suflet. L-am oprit pe Şoani din perforat şi i-am prezentat situaţia creată . Amândoi am dat târcoale locului şi nu se vedea nici-o fisură în masiv. Asta însemna că roca desprinsă şi rezemată pe sfredel era mai mare decât puteam noi stabili. Alexandru îmi spune: “nu-ţi lua ochii de pe sfredel, ori ce vezi urli cât poţi, până termin şi eu de găurit. Ne-am postat fiecare cât am putut de bine pentru a fi protejaţi şi ne-am continuat munca şi observaţiile. Procedura corectă ar fi fost să ieşim din acel spaţiul cu potenţial primejdios, dar cum n-am văzut nici-un fel de fisură, consideram că eram mai protejaţi dacă putem să ne mişcăm, în hăul creat în moară, decât să fim prinşi în gaură şi secţionaţi. Am optat pentru această variantă, deoarece încă nu aveam habar cât de mare putea fi roca desprinsă şi nici unghiul de clivaj după care s-ar putea face deplasarea ei. Am terminat de găurit, am strâns sculele şi stăteam în expectativă. Într-o vreme Şoani zice: “Adă, măi şmirgheluţ, traista să mănânc” Eu fug şi-i aduc merindea. “Măi, nu mâncarea mea îmi trebuie, pe a ta vreau s-o mănânc”. “O, vrei să schimbăm merindea?”. “Nu, măi turcule, vreau să mâncăm amândoi, numai din merindea ta, din traista ta. Pe a mea o duc neîncepută Magdei să-i spun că nu mi-a plăcut ce mi-a pus merinde şi fiindcă “m-a ţinut flămând” toată ziua să-i dau cu traista peste cap”. “Şoani baci, de ce nu putem să mâncăm merindea şi-i spui că ai aruncat-o. Ce crezi că mai ştie ea”. “Mă prostule, cum să-i dau în cap, cu traista goală ?”. In acel moment, un zgomot, un ţiuit extraordinar de tare s-a auzit, dinspre locul unde era acel sfredel prins sub coptură. Gaura pe care ne strujeam de abia câte unul, zi de zi, a devenit largă pentru amândoi odată. A cedat sfredelul, eliberând o coptură la care am lucrat o săptămână s-o facem bucăţi.