Cotul, ce nu-l mai avea, era rigid iar dacă totuşi dorea să-şi ridice mâna până în dreptul gurii, o putea face, cu dureri deosebit de mari şi trebuia să-şi mai aplece şi capul deoarece mai mult de 20-30 de centimetri n-o putea mişca nici din umăr. Aşa era acum Vasile, fostul şef de brigadă din mina Herja. Ce l-a durut cel mai mult, cum povestea Vasile, nu era durerea propriu zisă, anchilozarea sau pensionarea lui, ci faptul că din Pop Vasile II cât a fost a devenit doar Pop Vasile. Rapiditatea cu care l-au scos din efectiv, pentru el a fost uimitor de dureroasă. Ceilalţi Popi au avansat cu unul mai în faţă. S-a dus la director şi l-a rugat să-l primească înapoi la lucru.
– Măi Vasile cred eu că tu eşti cel mai în temă, şi poţi să-ţi dai singur seama că miner nu mai poţi fi niciodată. Nu mai eşti, cum spun colegii tăi, “de nici o culoare”.
– În această problemă aveţi dreptate întru-totul. Totuşi puteţi face efortul de-a încerca măcar să gândiţi puţin aşa cum gândesc eu. Toate studiile mele, toate cunoştinţele mele, sunt numai de domeniul mineritului. Am acumulat multe cunoştinţe, cunosc lucruri pe care puţini specialişti le cunosc, şi care pot fi utile multor oameni din mina aceasta, dar cu toate că am multe şi bogate cunoştinţe în domeniu, fără această mină, nu că nu mai sunt om, nu sunt nimic pe lumea aceasta! Prin acest accident m-am văzut scos dintre semeni. Puteţi dumneavoastră face acest efort de gândire, prin care mi-aţi acorda şansa de-a mă considera om?
– Măi Pop, tu nu-ţi poţi nici imagina măcar, că în actuala situaţie tu nu mai ai ce căuta în mină. Nu eşti capabil să te asiguri şi să te protejezi singur nici pe tine, ar trebui să-ţi dau însoţitor.
– Dă-mi trupa de probagii şi vei scăpa pentru totdeauna de litigiile cu flotaţia. În plus o să ai un procentaj al diluţiei exact atâta, cât este.
– Păi trupa de probagii este la Pop Vasile XV.
– Vezi, el este cinsprezece, dar ai uitat că eu sunt doi în toată Exploatarea aceasta? Pe vremuri II însemna după tine, după director. S-a schimbat ceva?
– Te crezi grozav. Dar dacă există premiza să nedreptăţesc un om, măcar câştigă-ţi postul! Vasile se uită la director cu o privire cam circumspectă. Ce-i tună ăstuia prin cap ?
– Bine tovarăşe director, sunt de acord, vă rog să-mi spuneţi din ce constă acest examen? Directorul parcă asta aştepta. Îi plăcea şahul, ştia şah, dar nu-i plăcea să joace cu acei care ştiau mai puţin ca el. Auzind că Vasile le cam lua şpriţurile şi ţigările pensionarilor din Parc, brusc i-a venit ideea cu şahul. Probabil a crezut că a reuşit să-l prindă la colţ pe Vasile şi cum vestea a sosit până la el era sigur că de-l bate pe Vasile, vestea se va întoarce, acolo, unde trebuie.

Ce n-a ştiut directorul, era că primele confruntări ale lui Vasile cu elitele, le-a avut la jocurile de şah, cărţi şi remi. Poate e bine că l-a provocat la şah, deoarece la jocurile de noroc avea o predispoziţie aparte şi toată lumea, după ce-i cunoştea capacităţile deosebite pentru asemenea “distracţii”, îl evita ca să nu se vadă umilit de el. Era de neconceput pentru cine considera jocurile de noroc, doar jocuri de “noroc”, ca după două mâini de cărţi, sau două ture de pietre la remi, să-ţi spună unde se află o anumită carte sau piatră. În timpul cât a fost pe foaie de boală, apoi în pensie de boală, s-a sărbătorit şi Ziua Metalurgistului. Fanfara Phenixului, a avut printre invitaţi şi Fanfara unităţii militare, aşa se face că puteau cânta în “schimburi”. Într-o atare pauză, Vasile Pop era cu şahul printre pensionari şi le “jumulea” creiţarii. Un subofiţer văzând cum joacă Vasile, l-a provocat la o partidă. Vasile cam sarcastic îi zice;
– Cu dragă inimă domnule, dar dacă pui o miză, măcar pune-o să fie mai mare ca la amărâţii ăştia de pensionari.
S-au tocmit ei ce s-au tocmit, şi cum subofiţerul ştia ceva şah, nu a pregetat să pună un pot mare, evident, că nu se îndoia de câştigarea partidei. După ce l-a bătut pe acel subofiţer un altul s-a prezentat la rând. Povestea a rămas de pomină deoarece toţi pensionarii prezenţi în parc au chefuit până târziu cu berea câştigată de Vasile de la cei doi. În schimb, cum nu toate partidele lor de şah s-au terminat cu bine în partea militarilor, aceştia s-au gândit să-i ceară o revanşă lui Vasile. Cum jocurile de noroc erau interzise pe acele vremuri, tineri şi mai puţini tineri se adunau în diferite apartamente unde se jucau cu miză. Un asemenea “club” era pe Aviatorilor, altul pe Aleea Nouă, cluburi unde, într-o seară, câţiva dintre cei care au pierdut la şah în faţa lui Vasile, s-au hotărât să-l invite nu la o revanşă cum ar fi fost normal, ci la o răzbunare care să le “spele” ruşinea. Planul era ca ei să-l îmbete pe Vasile, şi acesta dacă va juca beat, nu va mai fi capabil să-i bată la şah. Aşa au crezut “organizatorii”. Cum au decurs lucrurile acolo nu ştie nimeni. Cert a fost că şi afumat, Vasile, cică, i-a bătut pe toţi la şah. Probabil că toate aceste “legende” să nu fi ajuns încă, la urechile tovarăşului director, altfel nu se explică “preţul” pus pe postul de probagiu.
– Să câştigi o partidă de şah!
– Pe bune, tovarăşe director ?!
– Altfel nici să nu te mai văd. Au pus piesele şi c-o mină gravă, apoi au pornit jocul. Vasile nu s-a înscris în “clubul şahiştilor” deoarece cu un prilej sau altul, i-a bătut pe toţi, dar erau prieteni la cataramă, cu ei însă lui nu-i plăcea la club, deoarece deplasările, erau comandate de la “centru” şi la fel organizările de concursuri care trebuiau “sponsorizate” de acei care erau competitori.

Poate ar fi trecut şi peste acest lucru dar să faci concursuri fără să dai premii…e neruşinare. A început şahul cu directorul, abordând deschiderea siciliană. Mergea mai repede, cu toate că Vasile ştia pe de rost partida de Campion a lui Boby Ficher, pe care el n-o considera grozavă, şi era convins că Boris Spaski a fost derutat de acea mişcare infantilă, dar care, cu toate că la nivelul lor era considerată adevărată tâmpenie, l-a adus în avantaj. După câte ştiţi cu acea mişcare s-a câştigat unica partidă a campionatului mondial de atunci care l-a consacrat campion mondial pe Ficher. Aici nu i-au trebuit lui Vasile, nici mişcările lui Tal, nici ale lui Botvinik sau Arlechin, după zece minute, partida s-a încheiat, Vasile s-a ridicat să plece. Înainte de aceasta a privit încă odată tabla de şah. Da, era mat.
– Ce faci mă ?! Strigă directorul pe Vasile. Care atunci a văzut că :”s-a făcut totul”. Iuţeala cu care s-a derulat partida nici nu a lăsat posibilitatea savurării plăcerii jocului, de aceea directorul nu s-a aşteptat încă la “deznodământ”. N-a observat matul. Acum îl vedea. Stai jos mai facem încă una şi apoi pleci !
– Cum doriţi Dumneavoastră. Eu deja-s în serviciu. După ce a luat un car de bătăi, Pop Vasile probagiul, l-a învăţat pe Pop Vasile directorul, câteva mişcări care-i aduceau mai aproape câştigul, şi sigur matul, dar nu împotriva lui Pop Vasile… probagiul care, din biroul directorului, a plecat la Centru de instruire pentru instructajul de intrare în mină.
Vasile avea mulţi prieteni, multe cunoştinţe. Poate că după moartea soţiei să fi căutat şi el pe cineva cu care să mai poată schimba o vorbă, altfel nu i-ar fi ştiut pe atâţia, dacă nu umbla şi el pe unde umblau aceştia. Unul dintre aceşti prieteni ai lui, unul dintre acei prieteni agreaţi, de al lui, dar care în ultimul timp se ţinea scai după el, Vasile a început să-l evite. Omul a observat această schimbare comportamentul lui Vasile şi l-a un şpriţ la abordat:
– Ţi-s dator cu ceva?
– Nu cred că-i exprimarea mea.
– Atunci exprimă-te, de ce mă eviţi.
– Mie-mi plac animalele cu coadă, dar oamenii cu coadă, nu.
– De fapt nu-i “coada” mea, este a ta.
– Vezi că te întreci cu gluma. Tu ştii că legea obligă pe oricine, care intră în contact cu un străin, să depună o declaraţie la securitate. Eu nu am chef de aşa ceva şi de supravegherea lor.
– Fii liniştit că am depus-o eu.
– Şi ce ai scris în declaraţie despre neamţ?