– Ce mi-a spus el: prezentarea clădirilor de patrimoniu din oraş.
– Şi ăia te-au crezut ?
– Eu n-am spus asta, dar homosexual nu sunt.
– Şi de fapt ce-i trebuie neamţului ?
– Să-ţi vadă florile tale de mină.
– Văd că şi tu, nu numai el, eşti nebun. Şi îi întoarce spatele.
– Vasile stai!!! urla prietenul lui. Nu mi-ai făcut nici un cadou niciodată. Nici eu, dar acum îmi faci o mare pagubă.
– Pagubă? Ce pagubă?
– Ori crezi ori ba, de când dracu ştie cine i-a băgat în cap că tu ai flori de mină şi că eu sunt cel mai bun prieten al tău, cred că a cheltuit mai mult de o sută de mărci consumaţie în diferite localuri, numai să-l laşi odată să-ţi vadă florile de mină.
– Sânte-ţi grozavi. Voi chefuiţi pe florile mele. Curată neobrăzare.
– Cea mai mare neobrăzare eşti tu, de când mă ştiu, toată lumea care are flori de mină se laudă cu ele, numai tu, ce ţi-o veni, eşti singurul care le ascunzi şi nu le arăţi la nimeni ca un adevărat Hagi Tudose. Intre mineri nu s-a auzit, până la tine aşa ceva. O să pieri că-l laşi şi tu pe omul acesta să ţi-le vadă?
– N-am lipsă de reclamă. N-am nimic de vândut, n-am nimic de arătat.
– Vasile nu mă nenoroci. Omul ăsta, de-o săptămână, aşteaptă să-ţi vadă florile. Nu-ţi bate joc de mine, că acum de mine îţi baţi joc. Dacă eşti aşa cum vrei să arăţi, dacă aşa te comporţi, îţi aduc eu, dintre florile mele câteva bucăţi, dar fă măcar atâta să i le prezinţi tu, ca şi cum ar fi ale tale. În acest fel, te învoieşti să mă scapi de “coadă”?
– Bine mă, haide-ţi mâine la şase seara şi-om discuta.
– Mulţumesc Vasile, pot să-ţi spun că m-ai făcut fericit. Pe mâine. A doua zi la ora convenită s-au întâlnit. După saluturi şi discuţiile de complezenţă, Vasile-i invită în cea de-a treia cameră a apartamentului său, primit doar după ce a avut accidentul, cameră care era “mobilată” doar cu vreo zece cutii din lemn, în care cândva s-a transportat dinamita, şi ridică capacul uneia prezentând nişte flori dumnezeieşti celor doi. Prietenul lui Vasile, colegul lui, era stupefiat. El miner şi n-a văzut asemenea frumuseţi. Neamţul nici nu se uita la ele. Vasile probagiul deschide o altă cutie, unde erau alte frumuseţi de ştufe, ambalate în vată care erau mai grozave, de-i curgeau ochii după ele la celălalt Vasile. Neamţul imperturbabil îşi scormonea pipa, cu un beţigaş. Vasile, strigă Pop, Vasile al nostru, aţi venit să vă bate-ţi joc de mine.

Spune-ai că pe ăsta-l interesează florile de mină şi el nici nu catadicseşte să se uite la ele. Atunci neamţul foarte tacticos scoate din buzunar un calendar care avea în fundal, fotografiate flori de mină.
– Domnule Pop, zice neamţul într-o română perfectă, eu am nevoie de aceste cinci flori, şi-i arătă cele cinci flori care existau în colecţia lui, dar pe care nu le-a văzut nimeni niciodată. Acele flori care-i aparţineau, erau ale lui, ale lui Pop Vasile acum probagiu, n-au mai avut alt stăpân, nimeni nu le ştia şi cu toate acestea, figurau ca poze în acel calendar. Vasile a fost atât de uluit de neamţul care era român şi şocat de faptul că el era sigur că nu a arătat nimănui florile acelea şi aici ăsta le avea deja fotografiate în acel calendar, care evident că-l aveau şi alţii, cu fotografiile florilor sale. Mai mult, omul acesta, a venit să-i cumpere acele flori, de care nimeni nu ştia măcar că există. S-au aşezat pe o ladă de dinamită şi tăceau toţi trei. Acum se explica răbdarea fără margini a “cozii” prietenului”prietenului” El a venit după CEVA, de la cineva. Nu exista nici-un fel de explicaţie cum au ajuns lucrurile aici, şi evident şi mai greu, cum ar fi trebuit procedat acum, când erau siguri că secretele sunt poveşti banale pentru naivi. Tot neamţul-român i-a trezit:
– Domnule Pop, o “Dacie” costă 1500$. Eu îţi semnez cecul şi vei avea o Dacie. Dar ştiu că voi sunteţi neîncrezători, de aceea-ţi propun să mergem la Piteşti, îţi plătesc maşina, şi ceea ce vezi este o arvună, şi-i înmână cinci sute de mărci, cam şase kg de rechizite cum n-a mai văzut, şi o haină de munte care avea o marea proprietate, cântărea doar câteva sute de grame. Ştiu că ai boala pescuitului, aici în această trusă ai tot ce s-a inventat până acuma în Vest pentru pescuit. Vasile a scos florile care erau atât de ascunse şi atât de iubite, că dacă venea cineva la furat cu greu le-ar fi găsit. Era vorba despre un vivianit de patru cm de lung şi cu o secţiune de unu pe un cm, o stibină de Herja, un săcărâmbărit, o baritină de Cavnic şi o calcopirită de Rodna. Vasile le-a pus în mâna neamţului, care stupoare, a scos un minuscul sac, în care erau practicate orificii pentru fiecare tip de floare de mină. Văzând acest săculeţ ciudat, în care existau acele lăcaşuri a căror forme erau făcute exact după forma şi dimensiunile florilor lui, i-a trecut un fior rece peste el. Neamţul a închis sacul cu un fel de capsă, la rulat şi l-a introdus într-o cutie metalică, aţi ghicit, avea interiorul în care, săculeţul respectiv, umplea toată cavitatea. Cei doi Popi umblau, de parcă erau nişte fantome purtate de nişte lunatici într-o piesă proastă, văzând atâtea “potriveli” câte erau în această afacere “secretă”
-A doua zi, cu “mercedesul”.neamţului, s-au dus la Piteşti unde au făcut contractul pe o “Dacie” cumpărată de la secţia export, unde au mai comandat şi ultimele “îmbunătăţiri” care se practicau atunci la maşini. După o săptămână, Vasile a primit pe cele cinci flori de mină, o “Dacie” roşie, nou nouţă.

Despărţirea de neamţ a avut loc imediat după ce au depus contractul şi dolarii la Piteşti. Parcă s-a despărţit de un vis urât. Era de neimaginat pentru el modalitatea “vânzării” florilor sale de mină ascunse şi păstrate cu atâta grijă, şi care i-au fost “solicitate”, nu văzute, plăcute şi vândute. Bine că s-a terminat aşa. După maşina lui a plecat cu un prieten care avea carnet de conducere şi care era decis să-i respecte şi indicaţiile lui, în rularea maşinii sale. Nu s-au grăbit nici la preluarea maşinii şi nici la întoarcere. Unde a fost cazul a mai “uns” cu câte-o pălincă şi lucrurile au ieşit după pofta inimii lui Vasile. Ca şi cu celelalte lucruri ale sale, Vasile nu numai că era îndrăgostit de Dacia lui, dar o şi preţuia mult, în gândul său o preţuia foarte mult şi era decis să aibă grijă ea, (era doar în al doilea an în care făceam “Dacii de 1300”)De aceea a avut grijă, să-şi aleagă omul care să-i facă maşinii sale rodajul, dar numai în limitele a ce el îi permitea.(Vasile nu a stat pe gânduri, s-a documentat serios în mecanică) Ştia conduce, dar nu avea carnet, şi după accidentul avut, problemele de conducere s-au modificat mult, mai ales că avea multe dureri şi suferinţe pentru a şi satisface pretenţia aceasta de-a conduce iubita sa “Dacie”. Câteva luni i-au trebuit în poligon până a avut curajul să se înscrie la şcoala de şoferi. Conducea bine, nu conducea agresiv, dar dacă ar fi ştiut cineva de infirmitatea lui, sigur era că n-ar fi luat carnetul de conducere niciodată. Tot ce făcea el în poligon, era adaptarea conducerii maşini la infirmitatea care o avea, să fie cât de cât stăpân în conducerea maşinii, să nu producă evenimente rutiere. In ziua când a susţinut examenul de conducere, s-a îmbrăcat prima dată cu haina adusă de neamţ. A considerat că-i bine de făcut acest lucru, deoarece avea mânecile largi şi nu se vedea forma braţului anchilozat, şi celălalt motiv era pur psihologic. Pe atunci la noi în ţară nu mai avea nimeni aşa tip de croială, de haină, de material. Ofiţerul care-l examina la conducere era frapat de haină şi aşa cum a sperat Vasile, se uita mai mult la haină şi doar din când în când la Vasile. Această situaţie a fost benefică pentru el, deoarece i-a dispărut timiditatea, devenind senin şi relaxat în conducere. La proba de conducere, tehnic vorbind avea probleme, mai ales că el nu tindea să “spargă suta”. Distragerea atenţiei ofiţerului examinator de modalitatea sa de-a conduce, ia dat siguranţă în examen şi a reuşit să nu-şi trădeze infirmitatea. Deci Vasile şi-a luat carnetul de conducere şi acum era liber cu un motor care aştepta rodat, cu o ţară care aştepta să fie văzută şi de el. Aşa s-au şi petrecut lucrurile. Dacă până acum mai puteai să faci un şah cu Vasile, acum Vasile era solicitat de toţi prietenii, uneori şi în miez de noapte, să-l ducă până la… Timişoara. Orice schimbare majoră în viaţa individului, aduce şi schimbări de comportament, uneori tot majore.