Era din ce în ce mai greu să te vezi cu Vasile. Multă lume-l solicita pentru a le face diferite servicii. Când aceste serviciu vizau numai calitatea lui de şofer cu propri-ai maşină, mai lua şi autostopişti sau călători, şi deja viaţa începea să aibă alte valenţe pentru el, om obişnuit să-şi alunge plictiseala în ori ce condiţii, prin multitudinea de jocuri de noroc ştiute de el. Viaţa lui de acuma era foarte animată. Într-o zi îl întâlnesc pe Vasile, să spun “noul” Vasile, la alimentara la care eu îmi făceam cumpărăturile. Avea pe el o jachetă. De fapt de când a avut accidentul, sau mai bine zis “reparaţia” lui se eschiva de la portul hainelor rigide, pe conformaţia trupului, tocmai pentru a nu scoate în evidenţă ceea ce nu era de arătat. Ne-am salutat, am mai şi schimbat câteva replici că de povestit nu prea avea timp. Efectiv se grăbea, intrase şi el în “viaţa alergată” a celor cu maşină. Am avut impresia că şi conţinuturile discuţiilor purtate de el în ultimul timp, au devenit stereotipe, de complezenţă. Se pare că şi-a “adaptat” viaţa la noul regim “de om cu maşină”, trăită în viteza maşinii dar a cărui conţinut se “golea” pe zi ce trece. Ne-am dat mâna şi a plecat, dar numai după un pas, se întoarce şi se uită oarecum ciudat la mine.
– Sorine tu eşti supărat pe mine?
– Nu. De ce aşi fi?
– Chiar de ce ai fi?
– Omule ţi-am spus că nu sunt. Ori poate nu mă crezi?
– Auzi Sorin, am maşina asta de mai bine de trei ani. Mi-am plimbat cu ea toţi prietenii şi cunoscuţii. Între timp mi-am făcut alţi cunoscuţi. I-am plimbat şi pe noii cunoscuţi, dar tu nu m-ai solicitat niciodată să-ţi fac vre-un serviciu cu maşina.(atunci când eram la începuturile fabricării de maşini, cine avea maşină era cineva şi putea trăi mult mai bine ca un taximetrist de astăzi, numai din prestaţiile ocazionale ce proveneau acelor care aveau maşină) Tu ce-ai crede dacă ţie ţi-s-ar întâmpla aşa ceva?
– N-ui nimic de crezut în ceia ce tu povesteşti. Pur şi simplu, aşa cum mă şti, nu-mi place să deranjez pe nimeni. Cu alte cuvinte înainte de-a apela la cineva, mă gândesc, la ce şi-ar fi putut folosi omul ăla, timpul lui pe care-i pretind să mi-l dea mie, timp pe care eu cu bună ştiinţă-i-l răpesc, pentru a-mi face mie un serviciu, şi este evident că nimic nu poate fi atât de important pentru mine, ca să-i jertfesc altuia, din timpul propriei sale vieţi, şi asta chiar prietenului meu. În cazul acesta, oamenii cu bun simţ, îşi mai calcă pe suflet, şi nu profită de viaţa altuia, pentru rezolvarea problemele sale, cu atât mai mult dacă acea problemă n-are nici pe departe importanţa pe care probabil suntem tentaţi să i-o atribuim.

Deci este moral, şi omenos să nu-i furăm din timpul vieţii nimănui, cu deosebire a celui pe care tu-l preţuieşti, şi-l consideri prieten. Astea sunt convingerile mele ! Poate greşesc, dar prietenie nu înseamnă a intra cu buldozerul în sufletul altuia!
– Aici trebuie să-ţi spun că ai dreptate şi n-ar fi rău ca şi alţii să gândească aşa, dar fă-mi plăcerea şi spunem unde să te plimb şi pe tine măcar odată?
– Unde să mă duci dacă eu sunt acasă şi nu trebuie să merg niciunde, întrucât momentan n-am nici-o treabă în alt loc care să reclame irosirea timpului tău..
– Te rog gândeşte-te, sau mai bine, hai să ne plimbăm puţin. Văzând insistenţa, dar mai ales dorinţa expresă de-a mă vedea lângă el în maşină, am acceptat o scurtă plimbare pe înserat. A pornit .şi lucru necunoscut de mulţi, în primii ani când am funcţionat în învăţământ, am avut “sarcina” de-a realiza barajul colector de apă de la Apa Sărată, baraj folosit de Scipomar pentru stropirea pomilor la vremuri secetoase. Eu nu l-am văzut niciodată de atunci de când l-am construit, şi nici cum arată plin. Acolo l-am rugat pe Vasile să mă ducă. Şi m-a dus, dar barajul era păzit de gorile şi degeaba i-am spus cine suntem şi ce căutăm pe acolo, că doream doar să privim puţin acel baraj, puţin a lipsit să nu ne cârpocească. Aşa că dintr-o plimbare oferită din tot sufletul şi cu bune intenţii, ne-am ales ceva care semăna c-o “fugă sănătoasă”.
Sunt prea puţini bărbaţii care sunt dispuşi să recunoască, că odată cu vârsta virilitatea scade. Pentru Vasile fenomenul era şi mai şocant deoarece nu de puţine ori “întoarcerile în durere” ale fostului Pop II, erau momentele de umilinţă ale vieţii sale, care acuma se grăbea să i-o mai propună şi pe asta. El care nu s-a apropiat de mult de-o femeie, cu atâtea feluri de solicitări, cu atâtea valuri în viaţa sa, a constatat că începe să le caute. Poate în faţa lor, simţea nevoia a se grozăvi, în postura de şofer cu maşină particulară. Poate simţea nevoia să le facă o atmosferă plăcută celor pe care le plimba, ocazie în care “se mai şi da mare”. Unele dintre femeile distrate de el, în plimbările cu maşina, să-i fi căzut probabil mai apropiate decât o efemeră pasageră pe un traseu. Poate că aceste cunoştinţe să fi fost doar “fulgere”în viaţa fostului văduv, şi de durata…unui fulger, femei necunoscute, luate de pe drumuri, în cursele făcute pretutindeni, cu maşina prin ţară. Destul că, ca ori ce mascul, intenţiona să devină cineva şi ca bărbat, nu numai ca posesor de maşină. Prostia, mai puţin cred că ar fi avut efect la el, dar poate setea de-a brava, aceiaşi bravare care stăpâneşte un om ce vizitează o localitate nouă unde n-a mai fost şi nu-l cunoaşte nimeni, loc unde ne putem, şi unii chiar îşi schimbă comportamentul considerând că dacă nu-l cunoaşte nimeni “îşi poate face de cap”. Ori poate fudulia să-l fi împins să pună gura şi pe vin. Apoi să fi venit teribilismul laudelor…apoi”a sărit pentru prima dată suta de km la oră”…apoi mâna l-a trădat…şi de aici nu mai este nici un… apoi… şi nici un Pop II.

După câteva nereuşite încercări ne aflam în “Dacia” inginerului Mihai, cu direcţia Fersig. Eram patru, că în afară de Domnul Mihai care şofa, maşina era populată de inginerul Bud, de profesorul Şiman şi printre ei mă aflam şi eu, o persoană controversată, nelicenţiată, dar respectând cu pioşenie o singură religie:munca. Domnul Mihai era destul de iritat. Dânsul, om de-o politeţe rară, respectă omul şi conduita rutieră, ceea ce nu se observa la ceilalţi participanţi la trafic, ce nu de puţine ori ignoră faptul că eşti şi tu partener de trafic, lucru greu de suportat de un om manierat, gentil şi care acum se vedea în situaţia de-a nu putea părăsi locul sau individul, care prin maniera de a conduce merita să-i întorci spatele, lui acelui care aduce insulte tuturor participanţilor prinşi în acea fază, chiar dacă nu-ţi cauzează direct cu ceva. În sfârşit iată şi Fersigul şi totodată şi pe al cincilea participant al acestei reuniuni, gazda noastră, domnul profesor Filip care era deja pe drum, în întâmpinarea noastră. Locul era ca un vechi vis al meu pe care soarta nu m-a învrednicit să-l fi putut materializa vreodată. Când îmi permiteam să visez o căsuţă la o margine de lume, cam această “compoziţie” o alcătuiam în visele mele. Avea de toate. Soliditate să se poată opune vremilor, livadă ca loc de muncă, visare şi potolirea unor pofte, grădină de legume din care se poate face sau completa o masă, umbrar sub forma unei terase şi un lucru mult dorit la sat, dar greu de înfăptuit, era balconul de la etaj. Sunt numeroase încercările de-a vedea mai departe, de-a scruta orizonturile, peste câmpuri, peste alte acoperişuri de case, să-ţi poţi permite să vezi şi tu depărtările. La sat această dorinţă este greu, uneori imposibil, de îndeplinit: să vezi mai sus de statul unui om. Poate dacă te-ai urca într-un copac; solicitare care nu orice vârstă, o poate şi înfăptui. Dar dacă ai un balcon la etaj, poţi să-ţi scalzi ochii-n depărtările fugii noastre de noi. Hălăduind pe aici, prin acest loc de recreare, aţi putut înţelege că sunt puţine lucruri în care un obiect care există deja în dotare, să nu corespundă necesităţilor, viselor dar mai ales utilităţilor presupuse abstracte, utilităţi care de fapt, motivează soliditatea pretenţiilor noastre de încărcare a bateriilor, formulare neacceptată de mine, în asemenea ocazii. Toată lumea crede că “o fugă la ţară” declanşează şi realizează chiar lucrul mai sus menţionat. Îmi pare rău să-i contrazic, dar omul oscilează între ce este şi ce va fi. Dacă în prima parte a vieţii căutăm cu disperare apa, locurile cu apă, marea, borcuturile, deoarece noi oamenii, suntem o compoziţie cu 70% apă, în cea de-a doua parte a vieţii, suntem robii locurilor solitare, umbroase, cu iarbă şi nu refuzăm nici ciupercile. Aici noi suntem cei traduşi. Speram că fugind la ţară, noi ne aflăm în câştig, noi suntem cei ce profităm. Mare decepţie. De fapt, câştigătorul acestei “retrageri” este pământul care ne momeşte, ne propune fel de fel de variante de locuri frumoase, pentru obişnuinţa de-a ne întâlni cu Marea Împăcare.