În această afacere, el ne propune satisfacţii trupeşti, psihice cu care ne “cumpără” încetul cu încetul, iar noi profităm şi ne bucurăm de ele dacă considerăm că am reuşit această apropiere pentru ce urmează să devenim în veci. Fiecăruia dintre noi i-a plăcut să mai facă o repetiţie la fel cum era fostul copil din el pe vremuri, dar se pare că de acolo de unde am venit nu ne-am putut dezbăra sau pune în cui toate problemele pe care ne-am dorit să le uităm, de aceea am mai bătut şi aici câte un cui, rogu-te să ne punem pălăria. În fuga de noi, am reuşit doar să fugim de prezenţa celorlalţi şi gândurile noastre”particulare” au revenit dureros de apăsătoare. Domnul Bud, om care a deţinut funcţii la care unii nici nu puteau visa, era foarte necăjit văzând că boala nu-l mai lasă măcar o zi să fie cel ce era cu numai zece ani mai în urmă. I-a fost ruşine că unul dintre noi a observat că-i tremură mâna. E adevărat că şi-a dorit mult confruntarea cu Mihai pe marginea ultimilor epigrame dar nu ar fi dorit să le prezinte atunci, pentru a trece subiectul de la el ca persoană, la el ca şi creator, unde se vede că acum este mai bun. La epigramele acestea, ce-i dureros, că acel cuvânt care poate ţie ţi-a sugerat epigrama, se dovedeşte de cele mai multe ori că trebuie să renunţi la el. Acel cuvânt de care nu-ţi dai seama de ce ţii la el şi te cramponezi împotriva tuturor acelor care-ţi indică alte variante, şi parcă cu cât eşti îndemnat mai tare să renunţi la el, cu atât eşti mai hotărât să-l păstrezi. Or cum astăzi a mers mai bine pentru epigramele prezentate, poate că şi ajutorul primit s-a mulat bine. Apoi parcă pentru a şterge observaţia confratelui că-i tremură mâna, Domnul Bud, s-a apucat să se îndeletnicească cu realizarea unor munci pregătitoare festinului. Abia atunci, posibil să fi avut o stare mai permisivă a durerilor, s-a simţit aşa cum ni-l doream toţi; mai bine. Cel mai meticulos şi doritor de-a profita de excesul de odihnă a tuturor a fost Şiman. Era agitat şi se pare că în ultimul timp puterea lui de concentrare-i mai scăzută ca de obicei. Poate că-i este teamă ca dragostea ce i-o pretinde nepoata, să nu-l facă mai puţin productiv şi noi care-l cunoaştem, să-l considerăm mai ineficient, ori Doamne feri, că-i scade capacitatea de creaţie. N-a observat că de fapt ceea ce-i “mestecau” ceilalţi era spre bine. Preocupat de gândurile expuse adineaori, efectiv nu înţelegea ce i se spunea şi-l iritau toate vorbele care nu erau aprobative. Noroc cu persoana aceasta, cu inginerul Mihai, o perlă de om în asemenea clinciuri, care a reuşit să-l scoată din starea aceea, permiţându-i efectiv să mănânce. Dacă nu reuşea Mihai, persoană faţă de care dânsul are o deosebită consideraţie şi consimte la observaţiile pertinente făcute, din convingerea imparţialităţii pe care domnia sa, domnul Mihai, o respectă întotdeauna. Corectelor observaţii făcute, de această persoană care nu este orgolioasă în raporturile cu confraţii şi de regulă face observaţiile care se pretează, chiar dacă doare. Pe Domnul Mihai, cum v-am mai spus, participanţii la trafic l-au decepţionat, dar această stare s-a cuplat la alta mai neplăcută. A scris o carte, frumoasă carte, de critică şi analiză literară, prima de acest fel din Maramureş, dar este adevărat că şi domnul Glodeanu a scris una, dar domnia sa în acea carte s-a ocupat doar de scriitori consacraţi şi nu s-a apropiat măcar de cei în viaţă, doar tangenţial, aşa cum cred că face fiecare critic profesionist, deci am folosit şi acest cuvânt, deoarece trăitorii mai pot face lucrări noi, uneori adevărate surprize.

Dar în cartea domniei sale, domnul Mihai, după ce-şi asigură latura ştiinţifică şi cadrul de bază al lucrării, face loc unor prozatori neconfirmaţi şi acelaşi demers şi pentru poeţi, care unii sunt la începutul vieţii literare. Acest lucru impune o echidistanţă care s-a dovedit că în Maramureş numai dânsul şi-o permite s-o pună în frază şi implicit un curaj care ţi-l insuflă doar acela care este conştient de capacitatea sa intelectuală şi nemijlocit de pregătirea-i deosebită în domeniu. Trăind toate aceste stări, în ultimii doi, trei ani, fiind continuu la el cu facsimile, cu capitole din acea carte, gândul fiindu-i îndreptat continuu la ea, la care, acum când este gata, când deja a văzut-o aşa cum visează fiecare om care scrie, să-şi vadă rodul în muncii sale sub formă de carte terminată, acum această carte parcă l-a trădat. A rămas acasă, gândurile sale n-o mai privesc acum deloc, parcă nici nu mai este a sa. S-au detaşat unul de altul când a ajuns la perfecţiunea ei. Pe de altă parte, oamenii aceştia au fiecare părerea lor şi unii chiar reproşurile lor la cartea sa, dar mai ales ei care toţi ştiu cum se scrie o carte, cum sunt alcătuite cuvintele într-o frază, că uneori le schimbi poate de 7-10 ori ca să ajungi să-ţi “cânte” fraza cum doreşti, să-ţi reprezinte gândurile şi forma lucrurilor, în ale tale posibilităţi de redare intelectuală şi care-ţi reprezintă tot ce cunoşti şi ce eşti tu. La toate acestea, a primit doar aprecieri de complezenţă. De complezenţă chiar nu a avut nevoie, dar poate trebuia să amorseze şi el o discuţie pe tema ei. Cum şi ei îl solicită continuu cu epigramele lor. L-au oprit unele motive şi n-a vrut ca unii să se chinue să-şi caute cuvintele care să-i etaleze lui, valoarea cărţii sale. Există o regulă; gazda nu se bârfeşte, ea este deasupra clevetirilor cu toate că nu mă pot abţine să nu remarc calitatea bucatelor făcute şi servite, cu toate că nu lucrează numai atunci când, toate condiţiile-i sunt satisfăcute şi acceptate.

Mai doresc să-i spun că este foarte tolerant şi ceea ce el a făcut pentru noi, eu nu mă cred capabil să fi putut realiza. Sorin se trezi că-i vine rândul şi lui să fie “analizat”. Sigur că i-a fost ruşine că din momentul întâlnirii cu profesorul Filip, de altfel i-a şi spus-o, că visul lui în materie de “căsuţă-i” realizat prin ceia ce el le oferă lor aici, şi cu toate că s-a străduit mult, nu-şi putea abate gândurile de la copilăria lui, de la familia lui în care, el era copilul. Ori unde merge gândurile-i zboară spre familie, dar acolo era vorba întotdeauna de familia de acum, aici a fost pe invers. Apoi pentru a alunga aceste obsesii, m-am gândit ce aş putea face acolo pentru acei oameni minunaţi. Cred că bătând un cui nu i-am satisfăcut nici pe ei şi nici pe mine, dar asta a fost. Văzând stările mai sus pomenite, ale fiecărui participant la “fuga în noi”, te întrebi ce-i adună pe asemenea oameni, în asemenea “jurii”, deoarece cu toate că sunt cu toţii slujitori ai condeiului, acesta-i doar un laitmotiv pentru asemenea întâlniri. Interferenţa simţurilor şi coeziunea acestui tip de relaţie presupune doar respectul pentru om, toleranţa. Cred că aşa cumva o să arate şi oamenii care, de-or dori să aibă planeta curată chiar şi municipiul Baia Mare nu numai în Fersig, vor trebui să treacă la asemenea lianţi sănătoşi bazaţi pe consideraţia faţă de aproapele nostru. Am mulţumit fiecăruia pentru o zi frumoasă şi am fost sigur că gândurile fiecăruia sunt zburătăcite în cele colţuri de lume tocmai pentru că ne bazam fiecare pe liniştea ce ne-o dă prietenia şi prezenţa celorlalţi membri ai grupului retras la Fersig. La mult bine domnilor!

După o oarecare perioadă de timp, perioadă în care nu am reuşit să ne mai întâlnim, pentru finisarea epigramelor care vor fi oferite spre publicare, membrii cenaclului “Spinul”, au hotărât, ca locul unde să încerce definitivarea aceste lucrări, de finisarea materialelor deja închegate, cu mare probabilitate de publicare, să aibă loc la “Grădina de vară – Butoiaşul”. Local, care în ultimul timp, a devenit foarte liniştit faţă de “furnicarul” de altădată. Domnii Mihai, Şiman şi Bud, având ca “observator” pe Sorin, au poposit la una din mesele localului, cu posibilităţi de alegere nelimitate, deoarece toate erau libere. Nefiind cine să-i deranjeze, s-au apucat de lucru. Chelnerul se uita de la distanţă la noi cu o grimasă chinuită în colţul gurii şi probabil că gândea în sinea lui:”Iar au venit ăştia care vor duce crucea meseriei mele de chelner. Am ajuns de râsul lumii. Localul cu cel mai bun vad din Baie, după “Trei Păduchi”, a ajuns râsul lumii. Aici, unde la propriu s-au băut râuri de bere, unde au fost bătăi pentru un loc la o masă, aici unde veneau căruţaşii şi preluau “marfa”, adică pe acei consumatori care erau cu adevărat ţepeni, ca să-i ducă acasă, pentru un preţ bun, acum era pustiu. Obicei care mai târziu s-a mecanizat, deoarece posibilităţile localului, după reorganizare, erau mult mai mari, mecanizarea făcându-se şi aici. Acum vin ăştia cu pixurile lor şi-mi blamează localul.”