Ne-am putea “retrage” în timp şi chiar în spaţiu, să “răsfoim” aceste memorabile “pagini” de viaţă, de muncă şi chiar de luptă ale BUNILOR noştri, ce erau aşa cum bine “spune” şi Coşbuc, că uneori nici în moarte nu aveau tihnă
“Iar a tăcea şi laşii ştiu !.
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!”
– Sper că nu te-ai gândit “să-mi tragi un perdaf”? Cu ce scop îmi spui poezii?
– N-am de gând nici să mă cert cu tine şi nici să-ţi vând braşoave, dar am găsit nişte lucruri, nişte fapte, răsfoind ceva cărţi, care sincer să fiu nu numai că m-au impresionat, dar ardeam de nerăbdare să le împărtăşesc şi altcuiva. Primul gând mi-a fost la tine. M-am gândit, că la bagajul tău de cultură poţi dezlega mai repede unde duc aceste fapte impresionante. Şi apoi, chiar dacă nu se vede, eu ţin la tine şi ţi-am urmat sfatul în această privinţă. De aceea îmi doresc o desluşire a acestor lucruri de la unul care nu-i fanatic şi cultura lui îi dă dreptul la o părere pertinentă. De cumva ai ceva răbdare, mă voi strădui să-ţi povestesc din gândirea munca şi faptele celor pe care-i urmăm, a acelora din care ne tragem.
– Dacă tu spui că-s aşa de interesante materialele acelea şi m-ai şi lăudat frumos, atunci m-oi înarma cu răbdare, că disponibilităţi pentru aşa ceva mai am şi dacă zici că durează mai mult, n-ar fi rău să-mi desluşeşti aceste impresii la o cafea.
– Dacă asta ţi-e voia, nu eu oi fi acela, care să ţi-o schimb.

Cei doi prieteni, unul bihorean şi celălalt bistriţean au intrat “La vinclu” de-o cafea. Au căutat o masă de la care “să nu-i tragă curentul” şi ”bistriţeanul” s-a pus să-i deruleze întâmplările promise din trecutele vremi:
– Traiul poporului român, între vecini şi “prieteni”, uneori mai duşmănoşi ca duşmanii însuşi, le-a transformat, BUNILOR NOŞTRI, odihna în veghe, obligându-i să aibă pe lângă ei mai mult spada şi arcul, decât coarnele plugului, ori sapa. Veşnica hărţuială căreia trebuiau să-i facă faţă, deciziile care trebuiau luate în timp scurt şi care nu se puteau revoca, au călit oamenii noştri, care trăiau pe aceste locuri într-o perpetuă stare de veghe şi de luptă, obligându-i să dobândească nişte reacţii şi unele calităţi deosebite, care transmiţându-se din urmaş în urmaş au devenit native. În speţă este vorba de caractere, de fermitate şi promptitudine în luarea deciziilor marilor probleme care se cereau rezolvate imediat, inteligent, poate diplomatic şi, dacă se poate, cu cât mai puţine pierderi de oameni sau de bunuri materiale. Tot în acest context se menţionează şi o deosebită capacitate de adaptare la orice fel de luptă cu noul, sau vechiul său cotropitor, indiferent din care punct cardinal venea. Rapida adaptare a metodelor defensive, contracararea atacurilor invadatorilor, a permis respingerea lor în timp scurt, dar şi refacerea rapidă a distrugerilor şi a vieţii în totalitatea ei, după fiecare invazie. Aceste lucruri au fost posibil de realizat, numai prin folosirea din acest spaţiu al convieţuirii noastre, a tuturor posibilităţilor oferite de natură, practic orice fel de resurse avute la îndemână, uneori chiar şi fenomenele naturii.
– Scuză-mă că te întrerup ! Mă obsedează ceva ce ai spus mai adineaori. De fapt nu adineaori ai spus-o. Cândva am avut o poveste în care tu mi-ai zis că eu am fost singura ta certitudine. Cu toate că a trecut mult timp de atunci, nici acum nu-mi explic ce doreai să notifici, ori să scoţi în evidenţă prin replica aia.
– Ştiu şi eu. Expresia de care-mi aduci aminte, am spus-o când m-am prezentat prima dată la Cenaclul Scriitorilor. De cumva îţi mai aminteşti, aveam tipărite două cărţi. A apărut în ziar o invitaţie unde se specifica dorinţa membrilor Cenaclului de-ai cunoaşte pe cei care au “scos” cărţi în acel an. Eu n-am dorit să particip, dar profesorul Simion Bârle mi-a spus că: ”Este o dovadă de preţuire şi se impune s-o onorezi”. Atunci te-am cunoscut. Cunosc destule lucruri despre oameni, în general. Chiar la prima vedere reuşesc să-mi cunosc viitorii prieteni sau, de ce nu, pe ceilalţi. Tu ai fost singurul om care erai o certitudine pentru mine că voi putea face unele lucruri bune alături de tine în acea adunare eterogenă care era Cenaclul Scriitorilor. Pe moment, am avut impresia că m-ai agrea. Nutream şi eu aceleaşi sentimente de reciprocitate pentru tine. Despre acest lucru era vorba, despre impresia ce mi-am făcut-o în acele momente despre tine, despre persoana ta. Pentru mine erai o persoană onestă, o persoană de încredere, un om de caracter. Aşa te prezentai şi aşa te vedeam eu atunci.
– Mda, mi-a plăcut! Dar acum, cum mă vezi? Ori ai altă impresie? Dar să lăsăm acum astea, zi-i mai departe. Începe să devină interesant.
– Ca să revenim la poveştile Moşilor noştri, sper să nu-mi fi uitat paranteza din disertaţie, zise bistriţeanul Anton. Era vorba de acea „învăţătură” care ne-au impus-o acei care ne-au dorit să le fim slugi şi ei să-şi rezerve un trai de opulenţă, de huzur pe pământurile strămoşeşti, din sudoarea noastră, cred că nu i-am dezamăgit. Am fost învăţăcei buni.

Spun aceasta deoarece noi încă mai suntem aici iar alţii au dispărut de pe pământ, din istorie, din…
După formarea Ţărilor, n-a durat mult, că au pornit turcii războaiele lor de cotropire. În tacticile de luptă folosite de comandanţii şi domnii noştri în acele bătălii, foloseau cele mai noi şi variate strategii. Astfel Vlad Ţepeş, domnitor muntean (1456-1462), nepotul lui Mircea cel Bătrân, foloseşte tactici care vor deveni moderne pentru Vestul Europei peste… 3-400 de ani. Aceste noutăţi, nu sunt cunoscute în alte părţi ale lumii, datorită faptului că Europa era “preocupată” de luptele seniorale, care evident erau povestite şi redate cu lux de amănunte la toate Curţile Europei. Pe cine să intereseze lupta pentru fiinţa naţională a românilor? Cu toate acestea, oamenii de cultură şi de mare influenţă din acele timpuri, îi admonestează pe „mai marii” Europei. În acest sens, cu toate că nimic nu se va schimba, în afara faptului că acele documente vor deveni recunoaşteri oficiale ale vitejiei şi jertfelor acestui neam, pentru existenţa lor şi a altora care beneficiau de liniştea ce le era asigurată de “zidul românesc” în faţa păgânilor, a cotropitorilor. Un oarecare francez Ferdinant scria: ”Ne preocupă luptele sterile din Anglia şi Franţa în secolele XIV-XVI. Ceea ce este cu adevărat important în istoria europenilor este rezistenţa grecilor, sârbilor, ungurilor, valahilor, moldovenilor, a ruşilor, în cele din urmă, faţă de turci din secolul XIII-lea până în secolul XVI. Graţie sacrificării “balcanicilor” şi a slavilor din răsărit, civilizaţia occidentală a putut să continue în Europa Occidentală şi de acest lucru nu-şi dau seama suficient de bine germani, italienii şi francezii. ”Despre aceleaşi lucruri, şi aceeaşi formă de sacrificare a acestor popoare se pronunţă şi istoricul Kamal-Paşa-Jude, care uimit şi el de aceste fapte, considera că-i de neimaginat: “cum un popor îşi distruge propriile bunuri şi ale ţării, numai de dragul libertăţii”. Având atâtea de îndurat, nu numai de la duşmani ci şi de la prieteni, poporului român i s-a dezvoltat un deosebit de înalt simţ al dreptăţii şi libertăţii, fără de care, în a sa concepţie, viaţa n-ar avea sens. Cu dârzenie şi seninătate îşi oferă viaţa sa patriei, ca o ofrandă pe altarul ţări dezrobite. În asemenea “condiţii de trai şi muncă”, viaţa şi evenimentele-i solicitau continuu şi intens pe locuitori acestor meleaguri, care nu aveau o viaţa prea lungă (parcă acum este?). Nici din greşeală noi n-am avut şi poate n-om avea longevitatea cu care se laudă alte popoare. Vieţile noastre se “învârt” în jurul vârstei de 50 de ani, de cumva “n-ai dat in primire” mai devreme. Acest mod de trăire “rapid” n-a dat şanse poporului nostru de a-şi permite o viaţă de lux, sau de-a face lucruri inutile ori de-a le repeta, sau să-şi facă planificări de construcţia unor palate în… 300 de ani. Aici, azi, puteai să ai 300 de biserici, pe care mâine duşmanii ţi le puteau face scrum. Un an-doi se mai întâmpla (acesta este termenul) să n-ai războaie şi-ţi mai cârpeai din lipsuri. Cum perioadele de destindere i-a cam ocolit pe străbunii noştri, în intervalele acestea scurte, trebuia să-ţi refaci cât se putea, avutul. În acest context tot ce făcea românul trebuia bine gândit, deoarece s-ar fi putut, ca a doua oară, sau o altă revenire la acea lucrare, să nu mai fie posibilă niciodată