Imediat după război cam toate femeile minerilor erau îmbrăcate cam la fel, uniform. Materialele care se aduceau “pe punctele de la cartela “A” era “cu boabe” şi toate femeile de miner aveau rochii cu boabe. Şi acum s-a păstrat ideea că hainele sunt un fel de uniforme, numai că de această dată uniformele sunt de un gri cenuşiu, culori şi haine “achiziţionate” de la magazinele de mâna a doua. Nevestele minerilor sunt unice şi deosebite. Înţeleg ori ce problemă doar din priviri. Ele sunt dornice de preţuirea bărbatului şi de aceia îi “ţine” casa şi gospodăria “ca un pahar”. Minerii ruşinaţi parcă de ameţeala care-i cuprinde după ce ies din mină de la aerul acela care are…aproape 16% oxigen, acea toropeală îi trage la pat şi regretă că nu în fiecare zi poate să-şi laude consoarta cât îi este de harnică, de primitoare. Rar fiinţă umană să îndure atâtea, cu voia ei, alături de acel cu care şi-a luat viaţa-n mâini. Numai ea ştie prin câte spaime trece nevasta unui miner şi cu toate acestea este poate acea femeie care îndeamnă la iubire şi înţelegere şi pe aceia care încă n-au dobândit-o. Vorbesc mulţi despre: adevăratele femei. Există femei mai adevărate ca femeile minerilor ? De bună seamă că nu. Nu cred că femeile minerilor merită o statuie. Nu femeile minerilor merită iubirea noastră necondiţionată şi veşnică. Atâta doar că dacă până acum îşi aştepta soţul să-i vină de la mină, acum…nu mai are ce aştepta !!! şi soţu-i trăieşte….

Numai tu, nevasta minerului, şti cum să trezeşti un bărbat din care nu s-a scurs toată oboseala. Faci lucrul acesta lin pentru a nu-i cauza, a nu-i băga nervi înainte de-a deschide ochi. Apoi, acum dacă te poţi scula, n-ai făcut-o până acum să nu-l înfrigurezi, îi pregăteşti merindea, îi dai hainele încălzite, că trupului încă nu s-a încălzit şi îl ajuţi să se îmbrace ca o mamă ce-şi oblojeşte odrasla. În capul uliţei se aude o tuse. Unul dintre ortacii lui a ieşit deja din casă. Îl îmbrăţişezi şi îi urezi să-l protejeze Dumnezeu şi Sfânta Varvara să vină întreg acasă să nu ţi-l betejească ca să-ţi poţi duce amarul şi datoriile în doi. El închide uşa, tu în spatele uşii închise mai spui un Tatăl Nostru şi o Născătoare ca domnul şi Buna Maria să nu ţi-l ia. Tusele celor care şi-au aprins ţigările se înteţesc. Creşte şi numărul celor care ies din casă cu tusa-n gură cum alţi spun;”Doamne ajută”. În josul uliţei s-a adunat toată trupa şi cu toate că sunt destul de gălăgioşi, zgomotul se pierde. Au cotit drumul şi nu se mai aud. E ora patru. Te-ai mai pune şi tu să-ţi hodineşti ciolanele, dar la gândurile cu care l-ai implorat pe Dumnezeu, ţi-a zburătăcit tot somnul. Cu fierul de călcat usuci o batistă la copil, la celălalt îi usuci ciorapii. Apoi ieşi afară să vezi bezna dimineţi şi te uimeşti, a câta oră, de Mărirea şi Puterea Celui De Sus. Te prind zorile făcându-le gustarea celor mici. Trebuie să-i trezeşti şi pe ei. Îi conduci şi…ai o zi bună de lucru în faţă, iubita noastră.

Aşa erai atunci, cu el, când vremurile erau normale. Astăzi, acum atât ţi-a mai rămas să: ASCULŢI VÎNTUL, să-i spui povestea voastră lui, ca el, când va pleca s-o spună lumi-ntregi, sau numai acelora care n-au ce face şi ascultă vântul.

Acelor care suferă…

Acelor care suferă acuma,
Departe de linişte şi de somn,
Acelor ce nu visează,
Acelor ce stau de pază
In noapte, în ceaţă, în vânt,
O, cum aş vrea să le cânt
Cu harfă de aur, cu strune d-argint
Şi să le răsară din pământ
Al visului minunat Domn.

Epilog

Veţi fi voi mai fericiţi de cum eram noi.
Pe voi vă aşteaptă soare şi veţi uita şi ceaţă şi ploi,
Frigul nu va mai arde degetele voastre cum le-a ars pe ale noastre.
Pe noi ne-a înecat noaptea surdă, pe voi vă vor trezi zorile albastre.
Ceea ce tăcea în noi, în voi va răsuna ca nouă cântare.
Braţul nostru a fost neputincios, braţul vostru va fi neînvins de tare,
Ochii noştri erau micşoraţi de plâns, ochii voştri nu vor şti decât să zâmbească.
Pe câmpia voastră, tot ce n-a crescut pentru noi, pentru voi o să-nflorească.
Veţi fi mai fericiţi. Şi amintirea noastră să nu vă umilească,
Vremea care pentru noi a tăcut, pentru voi a-nceput să vorbească.
Emil Isac

Baia Mare 30 martie 2005
Toma G. Rocneanu

Stupidă era cererea făcută de Luky unor oameni cu totul necunoscuţi. Cu toate acestea nu-i părea rău că a îndrăznit să solicite împlinirea acestei dorinţe care, poate mai demult ar fi trebuit înfăptuită. De ce a avut nevoie de această solicitare acum, nu ştia nici el, sau poate că evita gândul acela, până la o dată când… Nu va mai conta nici gândul şi nici altceva… Omul îşi savura momentul şi refuza să se gândească la alte lucruri în afară de acelea pentru care, probabil, iniţial credea că a venit.
Există în Baia Mare, pe drumul care duce de la piaţă spre satul, despre care marele istoric Nicolae Iorga spunea că: ”avea mulţi oameni care ştiau meşteşugul săcăluşelor”, a tunurilor de cireş, drumul ce ducea spre Săcălăşeni şi Şomcuta, la capătul străzii, pe aceeaşi parte de drum, pe stânga, două case. Acestea sunt aşezate în locul unde cândva exista o pădure, care înconjura Cetatea Băii Mari la sud şi est şi de unde Pintea Viteazul, nu numai că ţinea sub observaţie mişcările ivite sau petrecute la poarta de sud a cetăţii, dar prin ea te puteai ascunde şi fugi până în Cavnic fără să fi eu observat de nimeni. Era poligonul lui de manevre şi totodată de protecţie. Era…
Casa, care este aşezată mai înspre de Nord, din proiect era înzestrată cu un turn aproape un cerc închis, având un diametru de numai un metru şi jumătate şi înălţimea nu cu mult peste streaşina casei. Cealaltă casă, la trei străzi distanţă de prima, cu aceeaşi configuraţie a construcţiei, diferenţa consta doar în felul în care era amplasat turnul, înspre partea de sud. Acoperişurile turnurilor erau separate de acoperişul casei, deoarece „baza” turnului, antablamentul, avea sub „pălăria” acoperişului un fel de pridvor deschis, o ieşire de mansardă care se forma direct din friză. Spatele acestei construcţii, spaţiul fiind deschis, cred că le aducea doar necazuri colocatarilor, mai ales când venea câte o ploaie, deoarece întreg perimetrul era neprotejat pentru asemenea precipitaţii. Toată suprafaţa pridvorului de sub ciuperca turnului era la discreţia vremurilor. Întreagă această construcţie, arătoasă de altfel, aducea mai mult cu un observator. Aceste case pe lângă care de nenumărate ori a trecut şi Luky niciodată nu a văzut pe cineva acolo, indiferent în care zi a săptămânii a trecut pe lângă ele şi n-a contat nici dacă era dimineaţa sau seara. Case păreau pustii deoarece niciodată nu a văzut pe nimeni să stea sau, să privească din impunătoarele pridvoare. Îl fura gândul că proprietarii probabil că au îmbătrânit făcând acele case şi nu le mai ardea de urcat şi coborât scările, căci în final asta se întâmpla. Dacă îţi construieşti o casă, aceasta îţi va fi preocuparea întregii tale vieţi şi toate câştigurile obţinute de tine, ţi le va înghiţi „cuibuşorul” vieţii tale. Dacă te ajută Cel de Sus şi în final o termini, după atâta trudă şi gânduri, o întrebare parcă îţi dă ghes : ”Cum de am reuşit să termin casa şi eu încă mai trăiesc?”. Întrebare firească, cunoscând cât te-a consumat construcţia ei, fizic, psihic şi material.