Ziceau unii că nu au scos-o mai repede în comerţ deoarece şliboviţa şi ţuica bătrână aveau 39 de grade şi aveau un circuit închis (acest circuit pentru ţuica bătrână a fost valabil până în 1965), şi cum ruşii care „ne stăteau pe cap” o cam „turnau” în ei se comercializa mai mult rachiul alb care era mai lesnicios de făcut şi nu exista tendinţa de a întreţinea beţivii deoarece avea 28-29 grade. În acele timpuri, îmi amintesc că tata avea o sticlă de un litru plină cu rachiu alb îndulcit, care o scotea dacă-l vizita cineva dumineca după amiaza. Turna un păhărel de cinstire, după care o punea la loc. Nu era voie de-a bea înainte de masă sau în alte zile, ori să-şi „atribuie” mai multe pahare. La această discuţie lângă şliboviţă cu George, care ar fi putut fi un probabil prim „instructaj” făcut de acest ofiţer de securitate care-i era cumnat, i s-a expus ce aşteaptă partidul de la Luky şi mai ales ce nu are voie să facă. Dar după ce i-a înşirat puterile de care dispune şi care erau nelimitate pentru un activist de partid, era ca şi când iar fi certificat rangul de supraom, faţă de ori cine nu era „angajat la cauză”. Atunci a auzit prima dată că puterea este partidul şi ea se menţine prin organele de miliţie şi securitate. Ceilalţi „conducători”, toţi erau la cheremul lor. Apoi a fost dus la comitetul judeţean unde i s-au întocmit documentele de prim secretar UTM pe raionul Vaslui. Cu aceste acte şi delegaţia şi un pistol, a plecat în teren unde se pregăteau alegerile prin care el va fi ales prim secretar raional. Până la alegeri el era noul tovarăş instructor, care se ocupa cu „cu propaganda de la regiune”. Cum nu se putea altfel, un tânăr cadru al organizaţiei PMR, sub a cărui oblăduire era UTM – ul a propus candidatura „tovarăşului instructor pentru a fi ales în comitetul raional” propunere care a fost votată în unanimitate. Comitetul nou ales „s-a simţit onorat” ca „tânărul instructor să fie numit în funcţia de conducător al organizaţiei raionale”. Aşa a devenit prim secretar raional al UTM pe raionul Vaslui. Delegatul PMR (partidul muncitoresc român) al regiunii de partid, care a condus alegerile a arătat „importanţa acestei funcţii în educaţia şi sprijinirea tineretului care prim manifestări cutural-politice trebuie atras de sub influenţa chiaburoilor şi luminat împotriva oricăror tendinţe mistice, religioase care frânează însăşi evoluţia dezvoltării revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi calea spre comunism. Aici, în acest sector, dorim să avem cele mai mari realizări ale noului comitet raional UTM şi pentru aceasta tovarăşii noi „aleşi” nu trebuie să precupeţească nimic pentru a duce la îndeplinire sarcinile trasate de partid”. După cum era tendinţa, exista o impunere de nihilizare a tuturor valorilor naţionale şi a tradiţiilor acestui popor, operaţie ce era nemilos diriguită de ruşi, care se străduiau să-şi impună limba lor ca limbă de circulaţie mondială. Erai „văzut” dacă lucrările pe care le făceai erau în limba lui Stalin. Pentru a face haz de necaz a ieşit un banc care a fost aruncat atunci în spatele ţiganilor. Se spune că un ţigan s-a dus la Partidul „oamenilor muncii să-i dea ceva de ajutor, mâncare sau altceva, că-i crăpau de foame puradeii. Activistul respectiv într-o notă de superioritate îi arătă un tablou şi-l întreabă pe ţigan:
„Tu şti cine-i tătuca nostru?” ţiganul se uită la tablou vede că „acela” are mustaţă ca a lui bulibaşa da nu semăna cu el.
„Nu ştiu, tovule” .
„Nu se spune tovule se spune tovarăşe. Portretul acela este a tovarăşului Stalin. Dacă nu ştii nici cine-i tătuca nostru cum să-ţi dau ceva?”.
„Mâncaţi-aş dar nici tu nu şti cine-i bulibaşa nostru!” .
„Ai dreptate că nu-l cunosc pe bulibaşa tău care este un nimic, dar Tătuca Stalin, ehei…Dar ca să ne împăcăm du-te ţucă-l pe Stalin şi-ţi dau ceva”.
„D-apoi de ce să ţuc o hârtie, care nici măcar nu-i icoană?”

„Măi ţigane tu nu te gândi că-i hârtie, tu te gândeşte că-l ţuci pe adevăratul Stalin, şi-l săruţi pe faţă ca şi cum ar fi acelaşi material ca obrazul lui Stalin.”.
„Tovarăşe, Domnule, aveţi soţie?”
„Am”
„Şi o sărutaţi pe soţie?”
„Bineînţeles c-o sărut”.
„Şi unde o sărutaţi?”.
„Unde o sărut? Pe faţă, pe gură, unde să o sărut?” .
„De ce n-o sărutaţi pe buci doar este acelaşi material?” Se pare că nu i-a dat nimic ţiganului, dacă n-a pupat materialul din mustaţa lui Stalin.
Luky Banu a fost felicitat şi lunea următoare trebuia să se prezinte la comitetul regional pentru instruire. Instruirea cu „activul” a durat vre-o două luni. Chiar a avut o exprimare exhaustivă la instructajul făcut la comitetul regional: ”Am devenit soldaţi ai Partidului Muncitoresc Român”
Toate acestea s-au terminat pe la sfârşitul lui februarie. Luky era un personaj activ şi atâta „lâncezeală” n-a avut în întreaga viaţă ce care a trăit-o până atunci. Simţea nevoia să facă ceva, era dornic de acţiune. Primele lucruri ce trebuiau făcute, erau…şedinţele cu activul raional care de fapt se înscriau în transmiterea sarcinilor primite la Comitetul Regional şi efectiv trebuia să-şi cunoască oameni din subordine, oameni cu care va trebui să-şi ducă sarcinile trasate la bun sfârşit. În materie de oameni nu avea probleme iar „instructajul” i-a completat unele goluri dobândind unele cunoştinţe din care munca cu „activul”, care îi era total necunoscută până acum va reuşit să „urnească căruţa din loc” în sensul bun după cum îi confirma din când în când cumnatul său George, care era pentru el ca un veritabil traductor. Realitatea era că nimeni nu ştia exact cum „arată linia partidului” la nivele superioare, dar îi „îmbrobodeau” aşa că „suna bine” şi nimeni nu prea se insista pe tema aceasta. Se insista de regulă pe abandonarea credinţei, folosind procedeul de luarea în derâdere, de nerespectarea celor mai importante sărbători bisericeşti şi ale neamului, şi unii dintre activişti pentru a demonstra lui Dumnezeu, înjurau de mama focului, ca ultimii dezaxaţi. La un atelier Sovrom exista un asemenea specimen, pe care dorea să-l ştie toată lumea cât de tare „combate misticismul” înjurând jenant de mult şi mai ales tare, cu s-au fără motiv. Agasat de tembelismul purtării sale, celovecul (omul) rus care era şeful atelierului, cu toate că şi el era un eratic convins, îl opreşte pe acel om din „disertaţia” lui supărătoare:
– Tu ce spui omule, o fi existând Dumnezeu?!
– Categoric, nu !!!
– Atunci ce rost au înjurăturile tale neruşinate?! La toţi care ne aflam în preajmă ne-au roşit obrajii de nemernicia „colegului” şi de lecţia rusului consideraţi de lumea întreagă ca atei.
Deci dacă acţiunile lor se axau pe aceste lucruri şi pe organizarea timpului liber al tineretului şi al şcolarilor în şcoli situaţia era bine condusă şi coordonată. Organizaţiile de pioneri erau conduse ferm de personal cu atribuţii rigide în ceea ce privea educaţia şi învăţarea lor în limba rusă. Tot cu pionerii, în nenumărate duminici sau sărbători religioase se colectau metale, cârpe, acţiuni de igienizarea diferitelor obiective, ca să nu mai punem la socoteală invazia de cărăbuşi din anii ’53-’55 când, într-o jumătate de zi, efectivul unei şcoli, a strâns circa o tonă de cărăbuşi, o movilă cam de doi metri în diametru şi 1-1,5m înălţime de insecte scârboase, cărora în final, le-au dat foc cu benzină. Mirosurile emanate îţi întorceau maţele pe dos.

Cu aceeaşi pioneri strângeau urzici pentru confecţionarea de saci din „urzică moartă” şi colectau diferite plante medicinale care se cereau de către centrele de colectare. Ca să zic aşa, aici treburile erau pornite de alţii, el doar le controla şi revitaliza unde era cazul. Cel mai greu lucru s-a dovedit organizarea timpului liber al tineretului. Şi Luky era copil de ţăran şi ştia de ce-i sfânt pământul, dar „ăia” ziceau că nu este aşa. Apoi omul după o zi de sapă nu-i mai arde de ţopăit ori de „dus muncă de lămurire” cu el. Mai mult, dacă nu se mergea în paralel cu sărbătorile tradiţionale, orice activitate era trunchiată, străină de preocupările reală ale tinerilor de la ţară care-i „onorau” de fiecare dată cu absenţa. Aici nu prea ştia cum să procedeze Luky cu toate că şi el era de la ţară. De fapt ar fi trebuit ca activistul din el să poată desfiinţa copilul de ţăran din el. Lucru greu de realizat deoarece activist era de câtva timp, pe când ţăran era din naştere.
A încercat la indicaţia primită „de sus”, să organizeze o „Joia tineretului”, seară de dans, nu de „bal”, cuvânt scos din dicţionarele activiştilor dar care trebuia să fie scos chiar şi din vocabularul oamenilor obişnuiţi. N-a mers cu dansul deoarece nu-i arde nimănui de ţopăială la mijlocul săptămânii când au ce lucra şi lucrul te frânge. Ce nu pricepeau aceşti activişti că dansul era şi este o bucurie, o explozie a unui lucru bine făcut şi nu de puţine ori încununarea unor munci care te-au solicitat până atunci. Dansul era exprimarea unor reuşite care o împărtăşeşti cu cine ţi-e mai drag. De aici vine dragul de a sărbătorii, de-a dansa, de a-ţi manifesta bucuria prin dans. Acesta este sensul lucrurilor. Cui îi făceai seară dansantă când te culcai seara târziu şi dimineaţa te sculai „până nu se dezgheaţă apa în teoc” să pleci la coasă. Sau cei care mergeau la mină trebuia să se trezească înainte de ora patru. Ar fi fost adevărată bătaie de joc, să stai la „danţ” până la miezul nopţii, ca apoi să fii foarte bucuros, a doua zi, după trei-patru ore de somn. Era absolut nefiresc acest lucru. De aceea se încercau fel de fel de activităţi cuprinse în noile forme de concurs: spartachiadele, competiţii de mare amploare dar cu multe faze eliminatorii, preluată direct de la „balşoi brat”(fratele mai mare), din răsărit, dar care parcă nu se prea lega, ca nici celelalte activităţi, oamenilor de pe aici. De fapt nu era înţeles sensul acestei manifestări sportive. Noi nu eram 18 republici unionale şi nu doream să arătăm nimănui cât suntem de grozavi. Eram aşa cum eram. Îmi aduc aminte gestul unui campion al spartachiadei care la primirea unei diplome, singura „remunerare” a învingătorului în afară de strângerea de mână a activistului, a fost întrebat campion fiind, pentru ce a concurat?. Învingătorul nu putea explica acest lucru. Apoi campion naţional nu era, campion olimpic sau mondial nici atâta, deci pentru ce a făcut atâta pregătire, suferinţă şi muncă dacă de fapt nu este nimic, şi mai mult, n-a primit nimic pentru tot efortul. Problema era că oamenii nu erau nevoiţi să apeleze la ei, mai ales acei de la sate. Ca totuşi să depinzi cât de cât de ei, că altfel nu-şi puteau manifesta puterea, au început a distribui unele alimente şi produse numai pe cartele. Când mergeai după acele cartele atunci ei puneau condiţii, evident că nu de dans. Era raţionalizat petrolul lampant în anii când eram al doilea sau al treilea producător de petrol din lume şi nu-l „vindeau” numai pe ouă. Alcoolul se lua pe cartelă, pâinea, şi altele. Dar toate acestea au trecut. Trist era că ori ce întreprindea Luky, se aflau alţii mult „mai grozavi” ca noi „În ţara fanion”, în URSS. Toate aceste recorduri „inferioare” ne erau explicate de ruşi că noi nu avem tradiţie în cutare ramură, ba nici în cealaltă, că până au binevoit să se retragă din ţară noastră, aproape că ne-au deznaţionalizat în toate.