După ce au fost ”demascaţi” proprietarul casei care avea şase copii, a fost „ridicat” pentru „uneltire împotriva orânduirii socialiste”. N-a fost niciodată judecat. Nimeni n-a mai avut nici o ştire nici azi de la el. Luky Banu era în dilemă între a executa aceste ordine inumane ori a se face că nu vede, cu toate că modul cum i se adresau şefii, în discuţiile pe care le purtau cu el, se observa o consideraţie, o încredere pe care ei i-o acordau, raportat la modul de adresare către alţi activişti. Nu fiecare avea în spate un ofiţer securist, persoană care nu era obligată să de-a socoteală nimănui.
Cu aceste gânduri se confrunta Luky în timp ce se deplasa spre noul bastion al activităţii sale. Preluarea activităţii activului UTM i-a luat ceva vreme. Apoi a trecut la reorganizarea direcţiilor de acţiune unor activişti raionali, verificarea în teren atât a arealului de desfăşurare cât şi situaţia concretă a realizărilor de până acum a fostul prim secretar UTM şi cunoaşterea implicită a oamenilor din subordine şi ale organelor puterii locale. Între nenumăratele sale deplasări cu diferite sarcini şi verificări ale activiştilor locali, era firesc să ajungă şi în satul Brădet unde locuia celebrul de acum, Cujmir Iftode. Ca din întâmplare întâlnirea s-a potrivit să fie pe stradă, Luky Banu a salutat şi a încercat să schimbe câteva vorbe despre vreme, despre muncile care urmau a începe foarte curând în acea primăvară, munci care nu de puţine ori erau impuse a se desfăşura la data pe care o hotărau activiştii politici, ale căror cunoştinţe erau nule în agricultură şi mai ales în agricultura Banatului, unde, aproape an de an se recoltau la legume două recolte. La instructajele care li se făceau activiştilor pe responsabilităţile fiecărora, li se aduceau specialişti pentru ai „lumina” în muncile pe care aveau obligaţia să le controleze sau să le impună. Ca un făcut, aceşti activişti, cam toţi erau de la oraşe şi munca ţăranului, lor nu le spunea nimic. Bunăoară despre prim secretarul UTM al raionului care a fost aici înaintea lui Luky,se spunea că era un om deosebit dar habar n-avea ce este agricultura. Era orăşean get beget dintr-un mic orăşel de munte, unde nu se făcea agricultură de loc. Oraşul lui, micuţ de altfel, era „aşezat” la peste 600m deasupra nivelului mării, unde nu era pământ pentru a pune ceva ce să rodească în el, ce să mai povestim ce este agricultura. Într-o poveste „spusă la un pahar de vorbă”, recunoştea că a văzut prima pătlăgea roşie, când a „coborât” într-un oraş mai mare ca să facă şi el o şcoală peste clasele de gimnaziu. Omul acesta acum „tăia şi spânzura” la propriu agricultura din Banat! Agricultura impusă de el, de tovarăşul activist, va hrăni oamenii care i-au dat ascultare, ori va da chix la cunoştinţele sau la „căprăria” de care acesta era capabil. Este adevărat că se organizau cursurile agrozootehnice şi instructajele politice pe care dânşii le frecventau şi aceste cursuri aveau loc în fiecare iarnă; şi mai adevărat era că era un învăţăcel sârguincios, având la toate colocviile şi seminarele aprecieri maxime.

Repetăm că fostul secretar raional era un activist foarte receptiv, foarte conştiincios, un muncitor model care întotdeauna era dat exemplu. Cu toate acestea, neavând nici o cultură agricolă şi şcoala fiind „aproape lipsă” nu avea cu ce „lega cunoştinţele agrozootehnice de….alte cunoştinţe” Cu alte cuvinte învăţa, era conştiincios, dar nu ştia ce învăţa, şi, din tot ce învăţa era firesc că nu-şi putea ordona priorităţile şi importanţa lucrurilor, deoarece ne având pregătirea teoretică care i-ar fi dat posibilitatea de-a cântări astfel judecăţi de o asemenea importanţă. În anul care a trecut, „pe baza cunoştinţelor acumulate” la cursuri şi instructaje, au început să le „sugereze” oamenilor cum, şi evident şi când este timpul potrivit ca să se realizeze aceste lucrări agricole. Dacă nu i-au dat importanţa pe care pretindea el că trebuie s-o aibă şi a crezut că nici nu-i ascultat pentru „recomandările, cunoştinţelor şi avântul de care a dat dovadă” a scos oamenii din case cu miliţia şi i-a obligat să execute lucrarea de el ordonată, altfel „îi trimitea în judecată pentru sabotarea” acelei lucrări agricole în „întovărăşirea” proaspăt constituită. Deci lucrările agricole se făcea doar la ordinul primului secretar raional, care se implica profund în aceste activităţi. La cursurile agrozootehnice la care a participat în trecuta iarnă, a reţinut că unul dintre principalele produse care se cultivă în zonă, se seamănă imediat cum vine primăvara, poate chiar în mustul zăpezii şi cealaltă plantă se va semăna numai după ce pământul va ajunge la temperatura de 8o C. Cu aceste „proaspete cunoştinţe” a obligat oamenii să semene porumbul în mustul zăpezii şi mazărea în luna mai. Toată lumea poate înţelege că producţia „impusă” de el a se semăna şi în ordinea spusă, lucrare ordonată deoarece îşi dorea şi el să fie fruntaş în sectorul agricol, sector în care era „habarnist”, a fost total compromisă şi cu mari pierderi pentru localnicii care n-au avut încotro decât să-l asculte.
Cu totul altfel era noul activist, Luky. Dacă celălalt a trebuit să plece deoarece era luat în derâdere după gafele agricole făcute şi nu mai îndrăznea să ordone şi să impună nici o lucrare, devenind ciuca sătenilor la vorbele lor de „duh”. Fiu de ţăran, este adevărat că a fugit de munca aceasta, dar era, faţă de celălalt, un as în problemă, aşa că atunci când s-a întâlnit cu Iftode au avut multe teme comune de discuţii şi în termeni amiabili. În schimb Iftode Cujmir din această amiabilă întâlnire cu noul prim secretar raional a avut o presimţire neplăcută cu toate că discuţia purtată cu activistul a fost „reconfortantă”. Cu toate acestea, omul avea strania premoniţie că se apropie ”funia de par”. S-au despărţit, fiecare cu gândurile lui, cu toate că din scurta discuţie, fiecare cu senzaţia că s-ar fi putut apropia mai mult în relaţiile dintre ei, dacă n-ar fi existat deocamdată lucruri ireconciliabile, s-ar fi înţeles de minune. Cert este că fiecare şi-a dat seama de tăria personalităţii celuilalt şi că au multe afinităţi care le sunt comune.
A doua întâlnire Luky a „aranjat-o” în aşa fel încât tot ca din greşeală să se întâlnească. Aşa s-a şi nimerit, numai că în momentul în care Luky Banu a adus discuţia despre „colectiv” Cujmir Iftode s-a scuzat:
– Mă iertaţi tovarăşe activist, poate ‘mneavoastră aveţi timp, dar al meu este foarte preţăluit, de aceea v-oi ruga să nu vă supăraţi dacă mi-oi vedea de-ale mele. La bună vedere!
– Apoi mergi în pace, Iftode.

Chestia asta, prin care Cujmir l-a înfruntat direct, nu i-a plăcut de loc lui Banu Luky. Pentru a evita asemenea afronturi, la următoarele întâlniri, Luky l-a chemat pe Cujmir la Consiliu comunal al comunei Brădet unde altfel s-au pus problemele. De regulă convocările lui Iftode se făceau pentru ora 6 dimineaţa şi Luky ”se prezenta” ca să „vorbească” despre înscrierea lui Iftode în colectivă, pe la amiază. Cu toate că ştia că avantajele muncii în comun i-au fost prezentate de fostul Prim şi chiar şi de alţi activişti, Luky tot cu aceste lucruri şi-a început „lămurirea”. Deocamdată opţiunile lui Iftode nu avansau deloc înspre înscrierea lui în colectivă, dar ce era nemilos de adevărat, timpul pentru semănat se scurgea şi ce n-ai pus în pământ nu va da nici roadă. După câteva „invitaţii” făcute de Luky Banu la Consiliu comunal lui Iftode, activiştii lui Banu au început a veni, seară de seară, pe ospeţie la om. Cunoscând că „omul este cel mai slab în propria casă” dar şi sperând ca femeia lui Iftode, Anica, să-l determine pe bărbatul său să se înscrie în colectivă. Nu era numai înscrierea în GAC, dar după înscriere, practic nu-ţi mai lăsau nimic în curte. Deveneai un paria. Modul de „preluare” a bunurilor individuale şi a pământului ţăranilor se făcea la propriu ”cu japca”. La toate aceste împilări, orgoliu lor era satisfăcut numai după ce „ţăranii îşi manifestă dorinţa expresă de a cere intrarea în colhozuri şi sovhozuri depunând cererea personal”. Impuneau acest lucru tuturor colectiviştilor deoarece se considerau „partidul muncitorilor şi al ţăranilor”, deci ei „le protejau” şi apărau dorinţele ”sacre” ale acelora care făceau parte din partid. Dacă nu era vorba de aceste orgolii afişate ale partidului, aceste acţiuni erau ordonate, era noua politică, se cunoştea că ori cum se vor face acele sovhozuri şi colhozuri dacă ruşii, care erau cu trupe în ţară, le impuneau , cu toate că erau împotriva situaţiei din România. Dacă tot impuneau colhozurile, măcar atât trebuia să rezolve să se facă fără umilinţe şi fără maltratări fizice. Dar în stupida lui acţiune, omul nu putea fi colectivist dacă nu era şi umil şi resemnat în faţa autorităţilor. Ei bine această umilinţă pusă în spinarea ţăranului era cel mai greu de suportat de către acei care „doreau” să se înscrie în colhoz, mai greu şi decât confiscarea bunurilor sale. Că unele dintre procesele verbale de preluarea inventarului agricol din posesia ţăranului în custodia noului colectiv, unele dintre au fost „rătăcite” chiar de la preluare, ţăranii erau siguri că ce îi pleacă din curte niciodată nu vor mai fi ale lui. Deci lupta era tot ideologică şi numai în subsidiar materială cum se mai vehiculau anumite păreri.
Ciudat, dar cu toate similitudinile între cei doi, lucrurile nu mergeau în direcţia în care ar fi dorit Luky Banu. La întrebarea pe care i-a pus-o Iftode, Luky a dat un răspuns care nici lui nu-i convenea. Ba chiar avea o temere să nu fie convertirea inversă. Aici i-a fulgerat gândul lui Banu dar el putea folosi şi forţa, ceea ce Iftode nu deţinea.
-Tovarăşe Banu, sunteţi şi dumneavoastră fiu de ţăran, v-aţi da de pomană pământul care trebuie să vă hrănească pruncii?
– Dacă pot să-ţi spun aşa, şi dacă te mulţumeşte, nu ! Ce nu vrei să vezi tu, că eşti singurul din satul acesta, care nu eşti înscris în cooperativă. Tu cât crezi că vei rezista, cunoscând că aceasta este linia partidului, şi nici nu se pune problema să nu fie aplicată, dacă-i directivă
– Îmi pare rău dacă vă supăr, dar atât cât oi putea, nu voi întra în colhoz.
– Bine. La bună vedere.
– Doamne ajută! a zis Iftode mai mult cu gândul la el.
– Tovarăşe Cujmir! Fără misticism!
– Cum spuneţi dumneavoastră.
Odată terminată această a nu ştiu câta „lămurire” s-au despărţit parcă fiecare pregătindu-se înspre o luptă surdă, mare, şi poate, definitivă.