Nici de această dată, cum poate şi-ar fi dorit Luky, Anica nu i s-a oferit. Actul sexual şi de această dată tot viol s-a numit cam în aceleaşi condiţii în care s-a consumat şi precedentul. A venit să vadă ce-i cu Iftode şi s-a aruncat să se bucure de carnaţia Anicăi nevasta dispărutului. Încă odată satisfăcut animaliceşte, dar învins sufleteşte şi-a văzut de-ale lui. Cu toate acestea, zvonurile cu privire la Cujmir Iftode, la dispariţia lui, luau amploare şi o direcţie nedorită. În ori ce loc din ţara asta există un om, doi, care trag sforile. Nici aici nu putea fi altfel. Pentru liniştirea satului, primul secretar al UTM al regiunii Timiş, a hotărât, la recomandarea primului secretar al PMR, trecerea la „munca de jos” a tovarăşului Banu Luky şi trimiterea lui pe un şantier al construcţiei socialiste pentru greşelile comise în munca de activist. Cum exista un asemenea şantier la circa o sută de kilometrii de satul natal acolo a fost trimis ca şef de echipă la fostul SCMM, recent înfiinţat(apoi va primi denumirea de ACMM).

* * *

Anica Iftode după aceste nefireşti întâmplări, împilări şi violuri, l-a jelit un an cu sufletul îndoliat pe fostul soţ după care născându-şi fiul, a blestemat pământul şi pe stăpânii lui. Printre blesteme a mai spus că neam de neam de-al ei să nu-şi „mai ţină” zilele din munca şi roadele câmpului. Apoi a vândut tot ce a avut, ce nu le-au trebuit „ălora” pe preţuri de nimic şi s-a dus unde-o vedea cu ochii. Era în vremea când se terminase deja cei 32 km şi cele 38 de tuneluri ai Şantierului naţional Bumbeşti-Livezeni şi muncitorii care au lucrat pe acel şantier erau plasaţi la diferite întreprinderi prin zonă, în speţă la Petroşani şi în construcţii. Anica a ajuns aici cu gândul să se călugărească, să renunţe la lumea aceasta atât de ostilă ei, să-şi petreacă viaţa ce-o mai are în rugăciuni şi pioşenie. Numai că stareţul Mănăstirii Lainici ascultând-o, i-a spus că haina monahală are şi ea regulile ei şi cum avea şi acel copilaş atât de mic, care are atâta nevoie de-a fi îngrijit ca să poată trăi, nu prea sunt condiţii de acest fel la o mănăstire. Dacă te gândeşti că cel mai apropiat medic este la Tg. Jiu sau Petroşani, ambele la mai mult de treizeci de km distanţă, se poate uşor presupune că ea nu putea avea liniştea sufletească pe care o căuta aici din aceste motive. Nu i-a mai spus că în acele vremuri sistemul ecleziastic nici nu avea călugăriţe, dar probabil că n-a vrut s-o supere prea tare stareţul cu câte probleme s-ar fi ivit dacă ar avea o femeie cu un copil aşa de mic la mănăstire. Anica l-a înţeles pe stareţ şi chiar a mai înţeles văzându-i în curtea mănăstirii că de fapt, acest locaş de rugăciune, este frecvent „vizitat” de organele puterii, de regulă căutând „elementele trădătoare” din grupul Făgăraş, grup care a fost foarte greu învins de organele de represiune de atunci. Printre miile de oameni care au lucrat pe Şantierul Bumbeşti-Livezeni Anica şi-a găsit o rudenie mai îndepărtată, care a introdus-o în valul acela de oameni care erau repartizaţi să se angajeze, a acelei mase imense de oameni rămaşi de la şantierul recent închis, ocazie prin care Anica a primit un post de ajutor de zeţar la flotaţia din Petroşani.
Beneficiind şi ea de recenta lege care permitea schimbarea numelui, a considerat că o viaţă nouă merită un nume nou. Cu această ocazie s-a rebotezat, luându-şi numele de Popescu. Numele ei de fată era Gârbovan, a renunţat definitiv şi la acesta în speranţa, ca neam de neamul ei să nu mai fie „gârbovit” de nimeni niciodată. După un timp scurt de şcoală şi muncă a devenit preparatoare. Apoi hărnicia neamului ei s-a materializat în titlul de fruntaşă şi la scurt timp stahanovistă. Toate aceste titluri n-o tare mângâiau pe ea, dar erau materializate în premii substanţiale. Aşa şi-a putut creşte pruncul fără gândul „pâinii de toate zilele”, apoi a dobândit ultima categorie de calificare ca preparatoare. Se întâmpla la scurt timp după ce a primit acest titlu de stahanovistă. Acest lucru a făcut să devină cea mai tânără zeţăriţă din flotaţie cu cea mai mare calificare. Cam toate aceste promovări şi evidenţieri să-i fi consumat vre-o zece ani din noua viaţă.

Lucrând continuu în mediu umed, situaţia aceasta îşi arăta şi ea „roadele” . Reumatismele de toate nuanţele îi puneau stăpânire pe trup, pe acel trup, pe care l-a poftit cu atâta nesaţ Luky. Anica se gândea cu groază ce va fi dacă va mai îmbătrâni, dacă atât de repede bolile îi pun stăpânire pe organism. Într-o oarecare zi a fost chemată în biroul şeful de secţie. Acolo mai era un tovarăş cam de aceeaşi vârstă cu ea, pe care i l-au prezentat ca fiind ”tovarăşul George”. Şeful de secţie a plecat iar „tovarăşul George” a condus-o la Cabinetul biroului PMR. Aici era şi secretarul de partid pe Exploatare, tovarăşul Vintilă care i-a explicat scopul pentru care au „convocat-o” la sediul PMR.
– Tovarăşa Popescu, dumneata eşti un cadru de nădejde al exploatării noastre. Avem nevoie în activitatea noastră de oameni loiali, cu origine sănătoasă şi devotaţi cauzei poporului şi mai ales harnici. Trebuie să-ţi spun că te avem în vedere de o bună bucată de timp şi ne mândrim cu dumneata fiindcă eşti una dintre muncitoarele noastre foarte bune care ne-au adus numai cinste exploatării noastre, flotaţiei în special. Ceea ce dorim să-ţi propunem, chiar dacă o să-ţi pară pe moment o retrogradare, pe linie politică şi chiar profesională este nu numai o cinste ci şi o avansare pe care mulţi şi-ar dori-o. Dar aşa cum am mai spus, nu sunt mulţi care să fi ajunşi la rezultatele dumnitale şi nici să fie atât de conştiincioşi ca să poată deveni credibili în ori ce situaţie. Aşa că Noi, Comitetul de partid şi „dumnealor”, a arătat spre „tovarăşul George” ne-am gândit că eşti cea mai indicată persoană pentru acest post. De fapt nu ţi-am spus nimic despre postul pe care dorim să ţi-l oferim. Este vorba de noul centru administrativ construit pentru Conducerea Trustului Miner al Huilei, unde tovarăşii conducători au nevoie de oameni de încredere, loiali şi mai ales muncitori. Ne-am gândit ca dumneata să fii şefa femeilor de serviciu din blocul administrativ. Cu toate că vei fi şefa lor, vei primi salariul şi vechimea pe care le ai acum, atât doar că tu vei femeia de serviciu la biroul tovarăşului Director general şi a celorlalţi directori cu secretariatele care sunt pe acolo. Este un spaţiu aerat,cu toate că norma unei femei de serviciu este între 300-400 metri pătraţi, tu vei avea numai acel spaţiu care n-are nici măcar o sută de metrii pătraţi. Condiţiile de muncă care sunt acolo sunt de invidiat. Nu se mai face foc cu cărbune, are încălzire centrală, noutate în Petroşani şi, de ce să n-o spunem, umezeala rece de care te-ai săturat, acolo nu va mai fi, sănătatea ta îţi va fi protejată. Din acest punct de vedere condiţii mai bune n-are nici secretara directorului general. Nu trebuie să-mi dai răspunsul acum, te aştept mâine până la prânz. Predai munca la maistru şi-i spui că vii la mine. Nimeni nu te va opri, nimeni nu-ţi va zice nimic. Acum te las să analizezi oferta noastră, dar vreau să-ţi amintesc că, de câteva zile, sunteţi două şefe de echipe la şaisprezece preparatoare. De săptămâna ce vine, una dintre aceste şefe nu va mai fi acolo, deoarece avem doar un singur post de asemenea importanţă în zeţărie. Deci…ne vedem mâine. La bună vedere!
– Bună ziua la ‘milorvoastră! Şi Anica a plecat.

Pe drum şi acasă se tot gândea ce poate însemna acest lucru. De ce au ales-o la treaba aceasta pe ea, de parcă i-ar fi citit gândurile. Cum de „tovarăşul George” la plecare s-a ridicat şi i-a întins mâna, el care precis că-i mai mare ca secretarul lor PMR. Apoi chestia cu „două şefe de echipă” toată lumea ştia că cealaltă a fost „promovată” că „se ţinea” cu… Dacă va pleca cineva din zeţărie, ea va fi aceea. Ce nu ştia Anica era că pe post de „femeie de serviciu” erau angajate cam toate tipele de la financiar, administrativ şi alte sectoare, femei care câştigau un salariu bun, dar nu era de neglijat că acele femei deţineau şi o putere destul de mare care uneori „lovea” fără măcar să ştii din ce direcţie vine lovitura. Probabil că Anica nu cunoştea că astfel de practici s-au extins la scară naţională. Nu era ea la curent cu asemenea procedee, dar chiar la şcoala unde învăţa Bănuţu, copilul ei, şcoală foarte mare e adevărat, erau mai multe femei de seviciu decât numărul de profesori care predau în acea şcoală. Avea acea şcoală peste 150 de femei de serviciu.( Scriitorul Ion Băieşu ştiind mai multe ca Anica despre acest fenomen social al timpului comunist a scris pe această temă schiţa „PREŞUL”) I-a venit „Bănuţu” de la şcoală şi spre bucuria propriei sale constatări, dacă va fi în noul post cu siguranţă că vor fi mai mult timp împreună. Acest lucru şi l-a dorit întotdeauna, să se poată ocupa cât mai mult de el, să fie o adevărată mamă, nu o „muncitoare” care creşte un copil. Nu ştiu cine-i spunea că din acel moment pentru ea şi Bănuţu va fi mult mai bine pe lumea aceasta. Şi-a prins pruncul şi s-au culcat îmbrăţişaţi aşa cum şi-au dorit întotdeauna. Emoţiile şi visurile unei noi vieţi, mult mai uşoare de până acum, i-au adus un somn adânc.

* * *

George o cunoştea pe Anica de când a fost la Mănăstirea Lainici. S-a întâmplat că în ziua în care a sosit Anica, securiştii, conduşi de el, informaţi fiind de „cineva” că o parte dintre „răzvrătiţii grupului Făgăraş” au fost la Mănăstirea Lainici, au primit alimente. În discuţiile purtate cu Stareţul Mănăstirii, George a întrebat şi de femeia aceea, de Anica pe care a zărit-o pe acolo cu pruncul în braţe.
– Părinte stareţ, am ajuns aici deoarece am primit o informaţie că au fost bandiţii (banditî din rusă) pe aici.
– Fiule, se poate ca să fi fost pe aici şi cine spui tu, dar primul care a fost primit şi adăpostit aici, la Mănăstirea Lainici, Domnul Tudor, tot aşa era catalogat de ruşi, fiindcă a luat parte la luptele împotriva lor. Desigur că meseria ta este de-ai prinde şi preda pe acei care se consideră că au greşit faţă de societate. Dar eu, fiule, profesia mea, este de-a ajuta şi uşura greşelile celor care ne bat la poartă. Au fost aici vre-o câţiva oameni, care într-adevăr m-au rugat să le dau făină de mălai, ceva prescuri, şi carne. Le-am dat, cum carne n-am avut, le-am dat o capră.
– Şi unde s-au dus?sări repede George.
– Fiule, să nu ne confundăm atribuţiunile, de aici meseria mea încetează, poate că din această fază să înceapă obligaţiile tale.
– Poate că aveţi dreptate părinte stareţ. Am văzut prin curtea mănăstirii o femeie cu un copil în braţe. De când stă pe aici?
– Ce să spun fiule, de destulă vreme.
– Dar ce face ea aici?