– A venit cred ca să-şi spele păcatele. Cu toţii avem păcate, musai că avem, dar mai avem o perioadă când suntem numai noi şi Dumnezeu. De perioada aceea niciodată nu ne putem feri nici unul. Ca să-ţi răspund la întrebare, mai dă şi ea, pe ici pe colo cu mătura, să-şi plătească hrana ce-o consumă. Îi este foarte greu având acel pruncuţ mic, cu toate că nici până acum nu cred să-i fi fost uşor. Pentru prima dată George a făcut o greşeală. Nu a insistat în precizarea timpului exact de când se afla acolo Anica. Dacă ar fi fost lăsat stareţul mănăstirii să-şi continue răspunsul la întrebarea pusă de el, ar fi aflat că Anica era acolo de destulă vreme, pentru aşi fi putut potoli foamea. George, văzând atâtea cazuri, a crezut că Anica era în situaţia în care păcătuiau majoritatea fetelor care vin aici, care cu sau fără voia lor se retrăgeau aici din momentul în care a constatat că este gravidă. Scopul venirii la mănăstire era de fapt pentru a naşte neştiută de nimeni, să nu intre în gura satului. Această omisiune l-a dus cu gândul că necazul care a căzut pe capul femeii, a acelei femei de rând, care era o năpăstuită, cât şi vorbele blajinului stareţ, l-au făcut pe el, ca atunci când Anica a avut nevoie de „recomandarea” lui să citeze vorbele acestui părinte în acel document.
Pentru unii care au citit aceste rânduri, s-ar fi putut ca întrebările puse de torţionarul George şi răspunsurile stareţului să nu pară reale. Cu toate acestea cine cunoaşte istoria Mănăstirii Lainici ştie că aceasta a fost întotdeauna un punct de sprijin pentru cei năpăstuiţi şi era foarte respectată de românii din cele două principate, Ardealul şi Ţara Românească, ea fiind în drumul de refugiu a multora dintre acei obidiţi şi oprimaţi de soartă.. Singurii care n-au respectat acest Sfânt locaş a fost un detaşament de hitlerişti care în al Doilea război mondial au despuiat biserica de acoperişul ei care era din plumb şi adăstând aici în biserică, au făcut foc ca în ori ce loc pustiu.
Perioada cât George „interoga” stareţul mănăstirii Lainici era exact acea perioadă în care preoţii şi religia greco-catolică au fost scoşi în afara legii. Dar cum şi ruşii erau ortodocşi, pe aceştia nu aveau voie să-i şicaneze, dacă spre bucuria lui stareţul le-a spus tot ce-l interesa. Cam de pe atunci ortodoxia a devenit religia oficială a statului român.
Deci de aici Anica primind „referinţe” bune de la stareţ, munca pe care a desfăşurat-o în zeţărie fiind deosebită, i-a adus numai onoruri fiind considerată o „tovarăşă de nădejde”. Acestea au contat mult, era de fapt atuul ei, în momentul când a fost propusă pentru acel post, de femeie de serviciu. Înainte de-a se hotărî s-a mai consultat şi cu rubedenia aceea care i-a fost singurul suflet căruia i s-a putut destăinui şi femeia aceea a sfătuit-o să preia această nouă muncă, mai ales dacă salariul era acelaşi. Îi spunea : „tu, ar fi o prostie să poţi scăpa de mizeria şi umezeala din zeţărie şi să n-o faci, dacă vei câştiga şi bine. Nu sta mult pe gânduri că bărbaţii îşi schimbă repede promisiunile şi să nu vezi şi acolo una mai tânără şi mai frumuşică”

După aceste consultări şi condiţiile bune pe care le-a avut preluat munca de femeie de serviciu de unde, la încheierea stadiului s-a şi pensionat. Înainte de preluarea „acestei funcţii” a fost câteva zile la „tovarăşul George” care i-a făcut „un mic instructaj”, i-a plăcut acolo deoarece avea impresia că poate să-şi şteargă de pe ea zoaia lăsată de Luky şi ceilalţi „oameni ai vremii”care au nenorocit-o pe ea şi întreaga ei familie. Dar de ce îi plăcea ei mai mult, era că nimeni nu se mai agăţa de ea indiferent despre ce era vorba, în schimb ea….

* * *

Pe Luky l-au trimis aici, la SCMM, deoarece cu puţină vreme înainte acest şantier a fost Secţia de transport a Trustului Miner, iar pe Luky, şofer fiind, l-au „sancţionat” în acest sector ca şef de coloană. Acest post era cel mai mare posibil „la profilul” său, unde „putea face şi treabă” şi lua un ban bun. I-a mai rămas şi procentul din salariu pe care-l primea de la securitate pentru diferitele informaţii pe care el le furniza. De fapt, în fostul regim, nimeni nu putea ocupa, nici un fel de funcţie ori cât de neînsemnată era dacă ei o considerau o promovare, fără a avea obligaţia ca periodic să furnizeze anumite informaţii despre persoanele indicate de ei şi evident despre unele activităţi depuse de aceştia.

Modul de prezentare a acelor informaţii se enunţa în instructajele pe care se făceau tuturor imediat după numirea în funcţie. Abia după aceea li se spunea la ce se aşteaptă „partidul şi ţara” de la ei. Acestea fiind cunoscute îşi puteau ocupa funcţia în care au fost promovaţi. Îmi amintesc că un primar ”ales” s-a îmbolnăvit imediat după „alegeri” chiar în timpul când se făcea acel instructaj. După ce s-a înzdrăvenit, imediat a fost o plenară a Activului regional. El, care era foarte combativ, a încercat să aducă unele probleme pe ordinea de zi, probleme încredinţate de săteni în perioada „campaniei electorale”. S-a ridicat Primul secretar care a ţipat cât a putut: „Stai jos, cum îţi permiţi să vorbeşti!”. Şi către ceilalţi din sală. „Cine dracu-i acesta ? Cine l-a adus aici fără să-i „arate” unde-i este locul? Scoateţi-l afară!”. Secretarul cu propaganda i-a şoptit ceva Primului şi într-un târziu lucrurile s-au calmat în ceea ce-l privea pe noul ”ales al poporului”. Cu toate acestea nu avea voie să mai ia cuvântul numai după ce o să i se facă „instructajul”.
Câţiva ani Luky a fost şi detaşat pe unele şantiere miniere, participând la construcţia Flotaţiei Cavnic, tot acolo s-a montat instalaţia de extracţie, şi multe alte obiective. Munca lui era executată de regulă la montarea noilor instalaţii de extracţie, la montarea de ventilatoare principale la minele în funcţiune unde existau echipe complexe. Prin diferite examene de categorii, „sărind” peste timpii obligatorii de muncă şi aşteptare pe fiecare categorie, a ajuns şef de echipă montaj instalaţii. Cu toate că avea ocupaţia cunoscută, câştiga uşor încrederea colegilor, era „combativ” înfierând tot ce se putea ca un adevărat tovarăş… Astfel ”profesia” lui Luky n-a suferit mari schimbări. Îşi făcea profesia conştiincios, unde nu-l ajutau cunoştinţele, înainte de începerea muncii, punea pe fiecare din echipă să-şi spună varianta lui la operaţiile ce urmau executate. Apoi, ca un veritabil şef, concluziona pe cunoştinţele lor, reuşind de regulă lucruri apreciate de şefii profesionali. În rest, după ce-şi făcea informările sale către „organul superior” şi uneori mai dispărea câte un tovarăş, fără să bănuiască măcar cineva ceva ce s-a intâmplat cu acest om. În această privinţă era mai „dotat” ca alţii ca el deoarece îl avea de spate pe şogorul său George, ofiţerul din securitate, persoana care era ţinută la curent cu tot ce se petrecea „în unitate” prin rapoarte confidenţiale trimise de Luky. Şi George îi era recunoscător că avea