Aşa s-a întâmplat şi cu Luky, care într-o zi era chemat foarte insistent la telefon de George, acum comandant adjunct al securităţii la Deva. Convorbirea a fost scurtă între cei doi:
– Luky, laşi totul şi te înscrii la şcoala de maiştri.
– M-am gândit şi eu dar nu îndeplinesc condiţiile.
– Pe tine nu te intereseze problema aceasta. Pentru acei ce nu îndeplinesc condiţiile se vor da derogări. Du-te şi te înscrie, ai înţeles?
– Dacă tu zici, aşa oi face. Şi aşa a şi făcut.
Lucrurile se derulau exact cum i-a spus George. Toţi acei cărora le „şchiopăta” ceva, la dosar, privitor la numărul de clase, la vechimea în muncă, au primit derogări. În acea clasă în care era înscris şi Luky existau candidaţi care aveau terminat liceul. Era vorba de colegii Dragomir şi Naste. Dar era şi unul care avea doar patru clase şi, evident că nici şcoală profesională nu avea (şi acolo avea o derogare); l-am numit pe Firicel care avea un frate mecanic şef la o mină din judeţ.
S-au dat examene de admitere care pretindeau cunoştinţele predate la şcoala profesională. Pentru Luky n-a fost o problemă ca dintre entuziaştii candidaţi să-l dibuie pe cel mai pregătit pentru examen care urma să se dădea la obiectul desen tehnic. Cum erau peste trei sute de candidaţi, conducerea şcolii a hotărât ca examenul să se desfăşoare în clubul şcolii Au fost introduse mese în club numai că erau atât de înghesuiţi că efectiv nu se putea ieşi de acolo, numai dacă escaladai mesele. Bine că n-a fost un foc se gândea Luky, sau cum este moda acum, vreo ameninţare cu bombă că, la crearea panicii nu crede că ar fi putut ieşi mulţi de acolo. Luky, după ce şi-a găsit omul de care avea nevoie, prin diferite glume, l-a mai servit cu ţigările sale cu staniol „Bucegi” şi în final s-au aşezat unul lângă altul. Numai că a intervenit şi „puterea obişnuinţei”. Luky aşa şi-a ales locul, că putea ţine sub observaţie circa treizeci de persoane. Cum el habar n-avea de desenul tehnic, după ce le-a dat subiectul, a început unele „lucrări de regie”, cum ar fi ascuţirea creioanelor, pregătirea echerelor, compasului, etc. „Colegul” lângă care s-a aşezat s-a pus serios pe execuţia lucrării. Problema ce trebuia s-o rezolve consta dintr-un cub din care s-a scos o treime (care ca figură reprezenta tot un cub) şi ce rămânea după „extragere” (pe desen) să-l proiecteze în cele trei planuri. Colegul de masă a lui Luky, deja îşi materializa lucrarea şi se apucă să o proiecteze pe cele trei planuri. Spre deosebire de Luky, care, puterea obişnuinţei, ţinea sub supraveghere candidaţii dintr-un întreg un colţ de sală, colegul său nu-şi scotea nasul din lucrare. Într-un târziu acesta observă că Luky n-a scris nimic.
– Păi tu nu vrei să dai examen?
– Cum să nu, dar nu cred că ce faci tu este bine.
– De unde ştii?

– Fii atent. M-am uitat la ăia din partea asta şi peste treizeci dintre ei au executat altfel desenul. Colegul, la observaţia lui Luky, îşi verifică meticulos încă odată lucrarea, moment în care profesorul supraveghetor îl întreabă:
– Dumneata ai terminat şcoala profesională la noi?
– Da.
– Pe cine ai avut profesor la desen?
– Pe Pityu baci.
– Mda, şi plecă văzându-şi de ale sale. Luky era derutat de discuţia auzită şi cum ceilalţi care făceau „alt desen” se străduiau să termine, s-a decis şi el pentru varianta „preluată” de la cei mulţi. Partea tristă era că „ăia” au greşit cu toţii şi evident au căzut la examen. Cum în sesiunea aceasta de examene nu s-au ocupat toate locurile, s-a mai aprobat încă o sesiune. De această dată Luky s-a orientat ceva mai bine şi acum se număra şi el printre cei admişi. Tot în acea perioadă s-a întâmplat că şi Ioana, fiică-sa, mergea la şcoală în clasa I. Deci Ida avea doi elevi în casă.
Şcoala de maiştri începuse de vre-o lună, când un număr de 18 inşi, au fost chemaţi la direcţiune. Printre ei era şi Luky. Acolo au aflat că între candidaţii din seria a doua, care au dat examen de admitere, se afla şi unul de 58 de ani. Cum şcoala era cu durata de doi ani, acest candidat, dacă ar fi reuşit la examen şi ar mai fi şi terminat şcoala, s-ar fi pensionat imediat după absolvirea şcolii. Nu se ştie dacă aceasta să fi fost motivul pentru care n-a fost admis, dar candidatul de 58 de ani pe acest motiv l-a susţinut în jalba trimisă Comitetului regional de partid, şi dânşii au replanificat examenul de admitere, cu toţi acei candidaţi, care au susţinut admiterea în sesiunea a doua. Cine o fi fost tipul „cu părul cărunt” şi ce pile a avut n-au mai aflat, cert este că Luky a dat de trei ori examen de admitere, pentru a putea fi şi el elev la şcoala de maiştrii. Probleme cu învăţatul n-au avut, cu toate că uneori se găsea câte un profesor care an de an făceau câte o demonstraţie, ocazie care determina cel puţin zece elevi de la şcoala de maiştri se retragă de la cursuri. Mulţi credeau că acest „tur de forţă” e acelui profesor ar fi fost un lucru ordonat de cineva, pentru a mai „curăţa” clasele de neaveniţi, deoarece elevii maiştri fiind salarizaţi pe timpul duratei cursurilor erau destul de „scumpi” pe buzunarul statului.
Profesorul despre care vorbim, avea specialitatea matematică. În „ziua H” a intrat obişnuit la oră. Era un tip amiabil şi avea o metodă de predare deosebită şi nu de puţine ori „destindea aerul” cu câte o glumă, cu recunoştinţă preţuită de elevii mai puţin obişnuiţi cu şcoala. Metoda de predare a acelui profesor era că pleca de la ultima formulă a orei precedente şi din aproape în aproape, sub ochii tăi se metamorfoza acel calcul care în final după simplificări rămânea formula curată pe tablă. Acest model de predare folosea, după părerea elevilor se manifesta ca o fascinaţie. Te capta total. Acelaşi lucru se petrecea şi la trigonometrie când observai că fiecare elev, chiar cu număr mic de clase, devenea capabil să facă interpolări sau de-a duce la bun sfârşit un calcul al probabilităţilor, pe care profesorul respectiv îl materializa, spre fascinaţia clasei, în completarea numerelor câştigătoare pe un bilet de loto. Cam în această fază eram cu matematicile, iar la algebră încurcam frecvent la înmulţirea polinoamelor semnele, ale acelor lungi înşiruiri de litere şi cifre, între care puţini erau dintre aceea care reuşeau să nu schilodească într-un fel exerciţiul. În acea zi l-a scos pe Dragomir la tablă, să facă el înmulţirea acelor polinoame.

Dragomir terminase liceul la seral, era bacalaureat. Acei care auzeau pentru prima oră despre aceste polinoame, c-o privire tâmpă se uitau cu religiozitate la cel mai pregătit coleg al nostru cum vrăjeşte literele şi cifrele pe tablă ca pe nişte oi, care se îndreptă cuminţi spre strungă, când o voce sentenţioasă tună:
– Mulţumesc, doi ! Chestia asta cu atâtea litere, cu atâtea cifre care le-a înşirat atât de mult şi de frumos colegul cu cea mai mare pregătire şcolară din clasă, în momentul în care el a greşit şi a primit nota doi, pentru ceilalţi elevi ai clasei noastre cu pregătirea precară a însemnat o catastrofă. După Dragomir a venit rândul altuia:
– – Bran, poftim la tablă. Elevul Bran era unul dintre acei elevi care mult timp a uitat că în ţară mai sunt şi şcoli. El, după terminarea cursurilor împrumuta caietele de la un coleg, ca zi de zi să îşi caligrafieze lecţiile de câteva ori, să-şi mai aducă aminte de şcoală. Toate acestea le făcea pentru a învăţa. Pentru a „deschide” cu el ora de matematică şi mai ales cu un exerciţiu nou, era ca o maltratare. De fapt cu ambele mâini nu era capabil să ţină creta lipită de tablă pentru a putea scrie. Tremura aşa de tare încât profesorul a crezut că pur şi simplu s-a pârţăit în faţa lui. Probabil de aceea a încheiat rapid cu el chinul de la tablă.
– Mulţumesc, Bran. Doi! Acum urmau să fie testaţi alţii dar, în ordine alfabetică. Ei bine lucrurile aşa s-au şi derulat. Cum atenţia multora nu era concentrată pe exerciţiul ce se rezolva la tablă, era evident că nu vedeau mica nepotrivire lăsată de Dragomir Aşa au fost chemaţi la tablă nouă colegi care abia că puneau mâna pe cretă şi urgent erau „serviţi”, nimeni nu ştia exact pentru ce, cu o notă de doi. După ce a „administrat” tovarăşul profesor, nouă note de doi, soneria a pus capăt acestei ore. Numai că profesorul nostru de matematică nu a reuşit să-şi „aloce” suma celor zece note de doi, situaţie care se vedea că-l scotea din minţi, de aceea a decis:
– Vom rămâne şi pe perioada pauzei în clasă, pentru a termina rezolvarea acestui exerciţiu. Dacă totuşi există cineva care nu se poate abţine de la fumat şi doreşte să facă acest lucru, poate pleca din clasă. Toţi erau îngheţaţi. Cine şi-ar permite aşa ceva?! Nimeni nu se mişcau măcar. Colegul lângă care s-a aşezat Luky, în timpul examenului de admitere la desen, cu mişcări molatice, îşi închide caietul, şi-l îl bagă în bancă. Se ridică oarecum indiferent şi se duce înspre uşă. Înainte de-a atinge mânerul pentru a deschide uşa, tovarăşul profesor îl întreabă:
– Sorg, nu doreşti să termini mai întâi exerciţiul ?
– Cum să nu tovarăşe profesor. Ia ţigara din mâna dreaptă şi-o trece în mâna stângă. Cu mâna „eliberată” de ţigară, şterge al patrulea semn „plus” din coada exerciţiului. Pune un „minus” în locul lui. Simplifică. Şi din cârnăţăraiul acela lung, pe două table glisante, rămâne un monom din două litere şi o cifră. Profesorul i-a mulţumit frumos. Sorg a salutat respectuos şi a părăsit sala. Luky şi-a dat seama că atunci l-a urât prima oră pe „colegul” care fuma lejer afară şi ei „au trecut” lecţia nouă de matematică, în timpul pauzei. Profesorului nostru i-a clacat prima oră acest sadic obiectiv, cu care timora an de an clasele şcolilor de maiştrii. Era deosebit de afectat şi bulversat, el, care pentru prima oară n-a mai reuşit să-şi impună „metodele” dacă nu şi-a putut face „norma”. Cu toate că s-au terminat cu asemenea „metode pedagogice” cinci dintre colegi, de clasă ai lui Luky în acel an au părăsit şcoala. Nici nu mai doreau să se gândească măcar să revină, aşa groază au avut de matematică şi de profesorului de matematică, profesor după cum v-am spus foarte bun şi căutat de altfel.