Când se adunau suficiente probe care încriminau pe acel individ se întocmea dosarul pentru trimiterea în judecată. A trecut vremea „declaraţiilor pe propria răspundere”. Zilele trecute un mare şef de partid se lăuda că dosarul său de la securitate nu are nimic compromiţător. Ceea ce se înţelege prin „dosar”, documente care se întocmeau concret, se făceau doar pentru acele persoane care erau deferiţi organelor de judecată. Persoanele sub supraveghere şi urmărire nu era nici cum catalogate sau clasate în dosare. Luky era acum angajatul şcolii în care a făcut şi şcoala de maiştri, de vre-o zece ani, când minerii din Valea Jiului, la o vizită a primului ministru de atunci din’77, l-au sechestrat vreo două zile, dându-i hrană doar pâine şi slănină sărată, până când a venit Ceauşescu în Valea Jiului. Cuţitul ajunsese la os şi nu se putea merge mai departe, se pare din nici o parte. Minerii şi-au cerut drepturile câştigate prin luptă în timpul regimurilor burghezo-moşiereşti, lupte care au avut loc în mai multe perioade şi a culminat cu împuşcarea minerilor în anul 1929 de la Lupeni. Toate drepturile câştigate de la burghezie le-au fost anulate de guvernarea comunistă care „apăra drepturile muncitorilor şi ţăranilor” obligaţie asumată prin statut. Abia când a venit Ceauşescu în Valea Jiului, şi-au spus păsurile. În acele momente în care cu destulă teamă şi greutate le-au fost „restituite” la adunarea care a avut loc verbal de către Ceauşescu, dar numai drepturile câştigate de la „ăia”. Guvernul muncitorilor şi ţăranilor nu le-a oferit nici un drept în plus. Era normal ca atunci sa fi cerut majorarea salariilor. Li s-a oferit ceva, puţin şi acolo. S-au mai îmbunătăţit cu ceva şi condiţiile de pensionare ale minerilor, la o altă cuvântare ce a avut loc la Motru. Apoi, în numai cinci ani, au dispărut absolut toţi acei care au participat la greva de la Petroşani din 1977. În mină au fost introduşi tinerii care au fost încorporaţi la arma securitate. Ei au dat producţia raportată de Ceauşescu la congresul al XI al PCR. Unii dintre aceşti tineri, care erau băieţi pregătiţi, toţi aveau liceul industrial terminat, şi-au completat studiile la seral, apoi şi-au încropit o familie şi poate acolo trăiesc şi astăzi ca pensionari ai Văii Jiului. Nicolae Sabău, printre cântecele cu care el ne delectează, are şi un cântec în care se reflectă situaţia de neimaginat a tinerilor încorporaţi la arma securitate şi obligaţi să lucreze direct în cele mai grele mine de cărbuni din ţară. În cântec tânărul se adresează părinţilor săi, ţărani şi ei intr-un sat din jurul Băii Mari.

„Mamă de vreţi să m-aveţi;
Faceţi şi voi ce puteţi,
Vinde-ţi boii cei de fală.
Mă scoateţi din mină afară”.

După răzbunările instituite împotriva celui mai revoluţionar segment al clasei muncitoare, minerii, conducătorii partidului muncitorilor şi ţăranilor, au mai luat şi alte măsuri „organizatorice” împotriva tuturor acelor care ar fi îndrăznit să „ridice” probleme care nu sunt”de atitudinea” lor şi carte se pare că nu era voie de vorbit măcar.

Ce „dânşii” au scăpat din obiectiv era că „bulgărele de omăt a început rostogolirea” după câte se cunoaşte nu există forţe capabile a-l putea opri.
În acel an, în toamnă, prin noiembrie, aceeaşi şcoală în care şi-a făcut şi Luky studiile tehnice, a fost gazda Cercul pedagogic al maiştrilor instructori din trimestrul I al anului şcolar 1977/78, cerc la care participau toţi maiştrii instructori din judeţ. Erau mai mult de trei sute de oameni. Se pare că a fost ultima dată când au fost adunaţi maiştrii instructori din tot judeţul în acelaşi spaţiu.
După evenimente produse atunci, s-a fragmentat foarte mult personalul participant la asemenea cercuri şi, de regulă, au avut teme atât de banale că nu s-au adunat mai mult de 30 de inşi aproape niciodată, cu toate că au fost mixaţi cu inginerii. S-a „optat” pentru cercuri pe profesii de o anumită sorginte la care participau maiştrii instructori şi ingineri de la acelaşi profil. Luky, la acea şedinţă a Cercului pedagogic din luna noiembrie stătea în rândul de scaune în care erau toţi colegii de breaslă de la şcoala lor. În perioada respectivă el şi alţi doi colegi erau angrenaţi în realizarea lucrării pentru obţinerea gradului didactic I, lucrare pe care o realiza în paralel cu ceilalţi colegi. Unul dintre ei, terminând în avans unele capitole ale lucrării, i-a oferit şi lui acele capitole, evident că gratis, doar erau prieteni. Capitolele de lucrare primite se includeau şi în lucrarea sa, însumând destul de multe pagini. Lângă el s-a aşezat şi Luky, în speranţa că se vor mai putea consulta, la problemele care le erau comune. Discuţiile ce le purtau, firesc, erau tot pe marginea lucrării, ei fiind vecini şi cu atelierele. Imediat cum s-a aşezat prezidiul la masă, fără nici o introducere, inspectoarea a dat citire decretului prin care s-a hotărât majorarea normelor didactice la 30 ore pentru profesori şi 40 pe săptămână la maiştrii instructori. Nu au fost atenţi la ce citea inspectoarea în acele momente deoarece o adunare atât de mare de oameni cu preocupări identice, aceleaşi examene, aceleaşi procedee de lucru, era firesc să se mai consulte despre noutăţile apărute la ei în şcoală şi chiar în meseria lor. Această lipsă de receptivitate faţă de lector se datora faptului că toţi erau cunoscuţi între ei, fiind greu de stăvilit, de realizat un minim de linişte necesară unei astfel de adunări cu atâţia participanţi. Abia în momentul lecturării decretului, partea în care se menţiona că majorarea se va face retroactiv începând cu luna septembrie, s-au sesizat oamenii că ceva nu este bine.
Pe luna noiembrie deja luaseră leafa. Asta se deducea că banii care urmau să le fie reţinuţi la prima chenzină, „banii restanţi” pe cele trei luni vor fi reţinuţi în luna decembrie. Luna aceasta, de regulă nu numai la români, este o lună a sărbătorilor, când fiecare se gândeşte la aproapele său, la un mic cadou În urma acelui decret ei urmau să lucreze de acum încolo dar cel puţin o lună, fără salariu. Luky s-a ridicat printre primii să ia cuvântul. Aşa cum îl ştiam, şi acum ni „s-a arătat” întotdeauna înfierând combativ şi cu „spiritul dreptăţii inoculat în sufletul său mare”.

În cuvântul său a spus că în credinţa sa acest lucru este o greşeală, asupra căreia este sigur că se va reveni. Cert era că lumea pe atunci nu credea că era „o manevră” a lui Ceauşescu, ci o măsură administrativă a ministerului învăţământului. Oamenii încă nu credeau ca el este capabil „să trădeze cauza clasei muncitoare”, că el este capul acestei trădări.
Prietenul şi colegul său, acel cu care-şi făceau lucrările de grad împreună, foarte revoltat că trebuia să meargă acasă fără bani de sărbători şi convins fiind că decretul de azi nu-l putea transforma în pâine pe masa copiilor, a întrebat în cuvântul său dacă legea cu „Rolul şi locul maistrului în producţie”, recent apărută, de nu este valabilă şi pentru ei? (6/1968). Apoi, nemulţumirea adunată în anii mulţi lucraţi cu salariile ştiute, nemulţumire care în special era puţinătatea salariului care nu ajungea nici la jumătate din cât câştiga un maistru în producţie, a răbufnit. Au început să vorbească în dezordine, mai mulţi deodată, fapt ce a dus ca puţine lucruri să fie înţelese, din câte au fost spuse acolo. Printre zecile de vorbitori, unul dintre ei a propus ca un număr de maiştri instructori să formeze o delegaţie care să meargă la tovarăşul Nicolae Ceauşescu să îi prezinte ofurile lor. În acea delegaţie erau incluşi atât Luky cât şi prietenul său, colegul cu care participa împreună la colocviul de gradul I. S-au strâns şi bani pentru acea deplasare, care urma să plece cu acceleratul din acea seară, tren care în dimineaţa următoare ajungea în Bucureşti.
Acest lucru nu s-a mai întâmplat, deoarece „membrilor delegaţiilor” au aflat cu uimire că li s-au postat sentinele la uşile apartamentelor. Soldaţii aveau postul fix acolo, la uşa lor şi îi păzeau zi şi noapte. Postul „fix” cu santinelă la uşă a ţinut până prin zece mai. Mai bine de o jumătate de an. Singurul lucru care nu i-a împins la alte fapte mai necugetate era că s-a întâmplat, minune mare, sentinelele erau dintre foşti elevi, care erau acum încorporaţi. Dar băieţii erau militari şi trebuiau să-şi facă datoria. Colegul lui Luky, atunci a avut prima bănuială că acesta este informator. Bănuiala lui se baza pe faptul că în vacarmul care s-a stârnit în acea sală în care era imposibil să se înţeleagă ceva din ceea ce îţi spunea vecinul, despre cei de la tribună nu mai povestim, deoarece rumoarea formată era atât de mare încât practic nu se puteau percepe cuvintele, cum să se poată memora fraze cu conţinut cursiv şi logic. Nici nu putea fi vorba. Din aceste cauze, prezidiul care conducea lucrările a părăsit sala. În schimb, când au început ancheta şi „specialiştii” au început ai pune întrebările, prietenul lui Luky şi-a recunoscut ca identice vorbele pe care el le-a rostit. Aceste cuvinte nu le putea reţine numai cineva care era în imediata sa apropiere. Acela era de bună seamă Luky. Pentru manipularea maselor l-au pus şi pe Luky pe listele celor cărora li se instrumentau dosarele. Cât erau de necinstiţi „ăia” şi cum se făceau manipulările maselor se va pricepe după mai mulţi. Dar încă odată Luky şi-a făcut „datoria”. Măsurile care s-au luat după aceea nu-l mai interesau pe Luky Banu, el îşi continua viaţa în tihna familiei. Dar acestea se întâmplau în 1977 şi vor trece încă opt ani până când muncitorii de la „Tractorul” şi „Roman” din Braşov în loc să meargă la votare au devastat sediul Comitetului judeţean de partid Braşov, aruncând portretele doamnei şi ale domnului Ceauşescu pe jos şi călcându-le în picioare. Unul dintre oamenii care a fost anchetat cu acea ocazie şi-a dat foc pe pârtia de schi de la Poiana Braşov, arzând ca o torţă, spre înmărmurirea şi groaza participanţilor fără voie, care-şi petreceau sfârşitul de săptămână acolo. Doamna Brudaşcu, cântăreaţa, care în acea perioadă era directoarea Casei de cultură din Braşov, a fost destituită deoarece „activitatea cultural educativă desfăşurată de ea”, nu a fost destul de eficientă, dacă oamenii din chiar sectorul ei de activitate se revoltă. De la aceste evenimente, peste numai patru ani se va porni revoluţia în toată ţara, revoluţia care i-a condamnat şi executat pe Elena şi Nicolae Ceauşescu.