Este suficient să avem o mică pasienţă şi pentru aproapele nostru pentru a ne da seama că oamenii nu sunt copii, dar se aseamănă între ei.
Pentru a ilustra atâtea întâmplări, nenorociri, neîmpliniri, dar şi iubiri, am încercat în cele peste două mii de pagini, să le materializez prin romanul „în ramă” (profesor Dr. Filip A.), prin romanul clasic,(Stamina roşie), proză scurtă sau nuvele. Am abordat aceste tipuri de scriituri, pentru a nu purta un singur erou prin toată cartea, erou de care m-aşi fi putut ataşa prea tare ceea ce ar fi dus la unele contradicţii faptice, la super-elogierea eroului depărtându-mă de viaţă. Cartea nu putea fi un roman clasic deoarece ar fii fost reprezentativ pentru localităţile şi oamenii care mi-au devenit eroi de roman. După cum se observă acolo unde am considerat că reprezentarea n-ar fi fost suficient de penetrantă, am folosit ca scriere chiar articolele de ziar pentru ca viaţa urbei, a satului de miner să fie oglindite într-o plajă mai mare.
Am refăcut cele şaptesprezece volume publicate, din „sfatul primit” de la Liviu Rebreanu care a cuprins în romanul ION o parte din „Cântecul Iubirii”, „Răfuiala” şi altele.
Scrisul propriu zis al acestui material, fizic nu mi-a fost uşor. Cu toate că sunt echilibrat psihic, dar scriind aceste rânduri, din cele două mii de pagini, am plâns cu eroii mei, am râs cu ei, ca să nu spun că uneori îmi dădeau o stare specială din care cu greu ieşeam în viaţa cotidiană (soţia). Scriitura s-ar putea să placă. Intr-un interviu luat de domnul Octavian Butuza la „Radio Galaxia”, mi-a pus şi această întrebare: „ce simt când scriu?” . „Îngheţ de la brâu în jos de aceea mi-am luat un sac de dormit care-l trag pe mine când doresc să scriu”. S-ar putea ca starea aceasta a mea să vă dezgheţe sufletele dumneavoastră atunci când veţi avea timpul şi plăcerea să lecturaţi aceste volume. Tot la acel interviu mi s-a mai pus o întrebare: „De ce scriu şi cât voi scrie?” Răspunsul meu a fost că: „scriu din datorie pentru toţi acei oameni minunaţi pe care i-am întâlnit şi care în momentele de răscruce ale vieţii au reuşit să fie oameni cu mine”
Se pare că am ajuns în acest punct. Probabil că „mi-am plătit datoria”. Pentru a vă mai oferii încă un răspuns la întrebarea :”la ce lucrez?”, redau câteva secvenţe din preocupările recente:

Povestea cu împăratul căruia un ochi îi plângea continuu iar celălalt îi râdea tot timpul, când am auzit-o prima dată am ştiut că nu este adevărată. Apoi a mai trecut ceva vreme şi mi-am zis că ar fi fost posibil, că atunci când am auzit-o să nu fi fost cel mai adecvat moment pentru a audia acea poveste.

Cu timpul, de câte ori îmi aduceam aminte de acea poveste, căutam să amân o nouă judecată, o nouă decizie a ceia ce timp ar fi trebuit să devină o certitudine. Chiar şi basmelor acum este posibil să li-se găsească corespondenţe moderne ale unor lucruri sau fenomene care, se derulează în naraţiunile respective. M-a impresionat într-un mod deosebit aruncarea buzduganului de către zmei, în momentul în care se întorceau acasă. Buzduganul care era semnalul întoarcerii stăpânului, lovea poarta palatului, izbeşte puternic uşa camerei soţiei care se şi deschide, şi se trânteşte de masă. Apoi cuminte, ca ori cine şi-a făcut bine treaba, se aşează în cui.
Este clar că atunci nu exista preocupări pentru măsurarea decibelilor, dar mai ales nu se amendau zgomotele care depăşeau curba de zgomot CZ, curbă care arată gradul de suportabilitate a noxelor sonore de către om. Din aceste cauze balaurii şi zmeii de astăzi (am spus frumoşii bărbaţi ai secolului 21), nu mai aruncă buzduganul ci i-au telefonul mobil şi dau un bip care ajunge la urechea iubitei de balaur şi ea, ca o veritabilă parteneră, ia buzduganul din cui, şi-l aruncă înapoi. Ba să fiu iertat, nu buzduganul ci bipul îl trimite înapoi, peste mări şi peste ţări, până la iubit în semn că masa mult râvnită a fost cumpărată de la market şi-i pusă în cuptorul cu microunde.
Am bănuit eu, că şi în povestea aceia cu ochii împăratului, în care unul plânge şi celălalt râde, trebuie să „existe o explicaţie” plauzibilă pentru acei care n-au apucat să vadă un împărat „în natur” ci numai pozat în cărţile de basme.
Ziua aceea ne-a adus o dimineaţă splendidă. Urmează ca în oraşul nostru să se deruleze un eveniment deosebit. Se va lansa prima carte tipărită într-o editură băimăreană. Pentru multă lume, acest eveniment, visat de unii vieţii în şir, părea de neimaginat. Alţii îşi manifestau deschis deosebita bucurie la acest gând de plinătate culturală în mult oropsitul nostru oraş al: „minerilor, metalurgiştilor şi preparatorilor”. Acest eveniment cultural bucură pe multă lume, mai ales că toţi trăiesc sentimentul de împlinire, considerând că acest prim volum editat şi tipărit la Baia Mare face parte şi din fiinţa lui.
Am intrat într-o florărie, local nou şi acest magazin de pe Bulevardul Unirii. Vânzătoarea o femeie tânără, foarte veselă şi vioaie îmi pregătea un buchet după mărimea evenimentului ce urma să se producă. Cum era o femeie destul de informată, am mai schimbat câteva idei despre atâtea noutăţi câte ne prilejuiesc recentele evenimente din urbea noastră. Într-adevăr, industriile mari „se fac” mici şi apar micile industrii care cuplează puţini oameni laolaltă, dar dă posibilitatea şi altora să-şi deschidă afaceri proprii. Florăreasa era pe terminate cu aranjarea buchetului meu, când îi sună telefonul. În timp ce vorbea la telefon, privirea dânsei era „oprită” pe mine.

Evident că şi eu o priveam, mai ales atunci când am avut impresia certă că, vânzătoarea, cea care avea amândoi ochii plini de zâmbet adineauri, acum erau inundaţi de lacrimi. Îi murise o fiinţă dragă şi tot ea trebuia să facă coroanele şi jerbele pentru înmormântare. Poate că atunci am fost cel mai aproape de fixaţia ceea din poveste cu acei „ ochi care unul râde şi celălalt plânge”

*********

Este, se poate spune sigur, imposibilă delimitarea între secole, între milenii. O spun acei care au trecut un asemenea prag care s-a dovedit a fi, ca şi celelalte clipe anterioare, înşiruiri nenumărate ale timpului fără sincope între ele. Numeraţia aceasta este prezentă doar în calendare, şi în alte sisteme de evaluare a vremii. Este o scurgere continuă, uniformă a timpului, a vieţii. Şi pentru a nu fi aşa , omul îşi face praguri impuse, date care pentru el au însemnat ceva, marchează ceva din viaţa lui. Asemenea date sunt de: naştere, de căsătorie, de absolvire a diferitelor şcoli în care s-a pregătit şi după cum spunea cineva, cam tot ce se „marchează” în curriculum vitae, toate aceste „faceri” ne sunt pragurile pe care ni le-am impus şi la aniversarea unora dintre ele, vom sărbătorii transformând aceste „praguri” în sărbătorile noastre intime, sărbători egoiste care vor fi numai ale noastre. Din aceste autoimpuneri, pe parcursul vieţii constatăm că în afară de datele istorice ale naţiei tale, ţi-ai făcut şi tu, o bază, un piedestal la care ciclic te vei întoarce să le sărbătoreşti, aşa cum de altfel ţi-ai condus viaţa.

**************

Adeseori , între discuţiile ce le purtăm cu o persoană mai în vârstă, mai ales când ei îşi reevaluează viaţa, aproape sigur vom auzi şi următoarea replică: „ O viaţă întreagă am muncit”. Pe vremuri acest lucru-mi părea inutil de-al menţiona. Era ca un pleonasm într-o lume în care toţi membrii societăţii munceau. Astăzi însă, de abia au trecut cincisprezece ani de la revoluţie şi mulţi dintre noi nu mai cunosc acest lucru, nu ştiu ce este munca. Deci acum acest lucru într-adevăr trebuie menţionat.

În acea vară, frumoasă de altfel şi plină de speranţe, Grupul Şcolar Minier din Baia Mare, a repartizat circa 15 elevi în practica de vară, practică cu care elevii respectivi vor încheia ciclul de şcolarizare profesională şi vor susţine examenul de calificare. Examen definitoriu prin care se vor certifica competenţele profesionale a le fiecăruia, ca în final să fie declaraţi muncitori calificaţi.