Elevii practicanţi trebuiau să certifice acest lucru prin practica respectivă, modalitate de-a demonstra modul cum şi-au însuşit cunoştinţele primite în cei trei ani de şcoală. Muncitori-i priveau ca pe „schimbul de mâine”, oamenii care vor prelua sarcinile celor mai în vârstă, odată cu responsabilităţile ce le presupune acest schimb de generaţii, care de ce să n-o spunem, în acest context da naştere şi unor animozităţi între generaţii. Existau muncitori care, pur şi simplu se fereau, uneori chiar se ascundeau de aceşti elevi, în momentele în care, trebuiau să execute o operaţie mai delicată, un reglaj, care se încadra în ceia ce se obişnuieşte de regulă să se etaleze simplu: meserie. „Ostilităţile” derulându-se după cum am spus, şi elevii îş luau „măsurile” lor de protecţie. Fiind proaspeţi ieşiţi din şcoală, era evident că aveau cunoştinţe teoretice mai bogate şi mai noi. Cunoşteau ultimele noutăţi în domeniu, cât şi modul de abordare a unei alte viitoare profesii, tangenţiale sau înrudite, obligaţie tehnică de facto reclamată cu atât mai mult, cu cât nu se putea dobândi categoria a IV-a de salarizare fără a cunoaşte o a doua calificare. Aici elevii practicanţi deţineau „secretul” şi dacă era cazul puneau şi ei punctul pe „I” cu acei muncitori care îi tratau ca pe …alţii.
În acest context, sau poate doar pentru o „fixare” mai bună a lecţiei la „instalaţiile de extracţie”, Mecanicul Şef al Exploatării, dorind să majoreze salariul mecanicului de extracţie, cât şi a creşte prestigiul muncitorilor „mai vechi”, a crezut că ar fi mai educativ, dar şi mai didactic, dacă elevii de profil vor fi şi ei în sala în care vor fi examinaţi mecanicii maşinii de extracţie, mai ales că mecanicii aceştia, veneau de la un curs de specializare recent terminat la instalaţiile din Mina Baia Sprie. În final s-a dovedit că „mecanicii pe post” abia au luat un pârlit de „5” pe când cei cinci elevi n-au avut note mai mici de opt.
Văzând acest „succes”, şefii s-au simţit stânjeniţi de umilirea muncitorilor şi n-a mai insistat în „omologarea” acestui model de „examinare”. Cu toate acestea viaţa le-a mai oferit încă o ocazie tinerilor meseriaşi de-aşi prezenta şi evalua cunoştinţele profesionale dobândite. Pentru atelierul mecanic a fost comandată cu mai mult timp în urmă, o maşină de găurit de la „ÎNFRĂŢIREA” Oradea. Faţă de maşinile de găurit existente acolo, maşini în majoritate dinainte de război, aceasta maşină era o adevărată bijuterie. Maşina găurea „singură”, fileta, bineînţeles după ce I se stabileau regimurile de lucru optime. Cu instalarea ei, să mai fi trecut vreo câteva săptămâni, după care, Şeful de atelier a anunţat că se poate pune în funcţiune. Au mai trecut câteva săptămâni şi nimeni nu se atingea de „bijuterie”. În planul Exploatării exista o lucrare de anvergură. Execuţia unei conducte magistrale de 4 ţoli lungă de circa 800m. Ideea era ca ea să fie „condusă” în filet. Dar s-a dovedit că acest lucru era imposibil. Înşurubarea unei singure ţevi necesita circa 60 de genuflexiuni, cam tot atâtea prinderi cu cheia de ţeavă cu lanţ, operaţie care se putea executa doar pe parcursul a câtorva ore. În plus era absolut obligatoriu ca ţeava să fie exact una în prelungirea celeilalte, lucru imposibil de realizat într-o galerie de mină, la asemenea lungimi. Ţinând cont de salahoria care trebuia făcută, la lungimea magistralei, dar şi de timpul scurs cu încercările şi pregătirile, s-a ajuns la concluzia că vor executa acea magistrală mult mai repede dacă o vor asambla în flanşe.

Unul dintre elevii practicanţi care făcea practica în atelier, a primit misiunea de-a executa aceste flanşe. Lucrul propriu zis consta din trasarea flanşelor şi găurirea lor, pentru a se putea monta şuruburile de asamblare. Celelalte operaţii erau de competenţa sudorului şi ale strungarului. Practicantul a început găurirea celor circa două mii de flanşe. Avansul manual al maşinii de găurit, şi puterea cu care el putea împinge burghiul gros într-o tablă de 14 mm, era mică şi-i răpea un timp mai mare de o oră, doar să realizeze găurile la o singură flanşă. Descurajat, nu pentru timpul consumat la realizarea unei singure flanşe, ci mai ales că el a devenit „nodul” în realizarea acestei conducte magistrale de aer din Orizontul George (în numele lui Gheorghe Gheorghiu Dej, dar pe acele plaiuri, varianta numelui de Gheorghe nu este uzuală.). Practicantul s-a dus la maistru şi şi-a cerut voie să-i permită să lucreze la noua maşină. Cam neîncrezător, maistrul a acceptat şi datorită faptului că nimeni nu s-a „apropiat” de noua maşină de găurit. Pentru a lucra, aşa cum scria în cartea tehnică, erau necesare unele operaţii premergătoare, considerate de ceilalţi ca pierdere de vreme, mai ales că-i îngrijora „posibilitatea” că nu vor realiza în timp conducta magistrală. În acest caz, şeful de echipă, maistrul, aveau obligaţia să intervină pentru ca lucrarea să nu sufere decalări de timpi în execuţie. Aşa ar fi fost normal. Normal ar fi fost ca să nu pună un practicant să realizeze cea mai importantă operaţie a unei instalaţii magistrale pe umerii acestui elev, care totuşi nu era nici calificat şi nici salariat. Faptul că nimeni n-a îndrăznit să lucreze la noua maşină, s-a încetăţenit, ca ori de câte ori trecea Mecanicul Şef pe acolo, sub formă de glumă mai sarcastică, îl întreba pe maistru „când o casează?” deoarece vedea clar că muncitorii, efectiv se feresc să lucreze cu ea. Lupta între cele două generaţii de meseriaşi, acei care au învăţat meserie prin propriile puteri, la locurile de muncă şi „acei care acum au venit de pe băncile şcolilor profesionale, ca muncitori şcoliţi”, parcă le-a „fugit logica” şi aşteptau cu interes rezultatul acestei „bătălii” nedeclarate. După cum credeţi, practicantul şi-a pregătit tot ce era necesar, după prescripţiile cărţii tehnice ale maşinii, care prezenta şi nişte metode şi procedee de productivitate mărită, apoi a pornit maşina. Elevul, ca şi cum ar sugera o avarie, a imitat o fugă din atelier, chiar în momentul cuplării, ceea ce a făcut ca şi ceilalţi muncitori care-l „filau” să se îndepărteze „încetişor” dar hotărâţi până când s-a reîntors practicantul. Maşina şi-a văzut singură de lucru, de emulsionare, avans şi oprire la terminarea găurilor. Practicantul a făcut următoarea reglare şi din nou s-a dus „la plimbare” până maşina-şi făcea treaba. În prima zi a terminat prima sută de flanşe la noua maşină, lucru ce i-a durut pe meseriaşii bătrâni care se făceau că nici nu-l observă, dar care acum trebuiau să recupereze timpul pierdut la montajul conductei, până elevul practicant le-a terminat primele sute de flanşe. Tinerii elevi jubilau, dar nu pentru mult timp. Noua conductă trebuia izolată de agenţii corosivi din subteran, operaţie care s-a executat cu bitum. Dacă le-a plăcut cum au reuşit izolarea conductei magistrale elevii practicanţi, nu au spus nimănui, cu toate acestea s-au hotărât să le de-a toate conductele din mină cu diametru mai mare de 2”.

Practic izolarea acestor conducte cu smoală, elevilor practicanţi, cuprinşi la cest tip de operaţie, le-a ocupat aproape integral restul timpului rămas să efectueze şi alte operaţii cuprinse în graficul de execuţie a practicii. Pentru patru dintre elevii practicanţi cu această operaţie s-a încheiat practica comasată.
Alţi doi elevi practicanţi, au fost repartizaţi la muncă în subteran, profilul lor fiind de mecanici de mină. Se pare că lupta între generaţii avea conotaţii şi aici. Elevilor practicanţi nu li-s-a dat lămpi de carbid portabile, lămpi prin care se asigura iluminatul portabil individual. Lăcătuşul de orizont, acum era însoţit de unul dintre practicanţi, iar celălalt îi aştepta pe întuneric, până se întorceau de la locurile de muncă. Unul dinte băieţii repartizaţi cu lăcătuşul avea şi pe taică-l său muncitor în acelaşi orizont cu el. Cu toate acestea nu se puteau întâlni deoarece băiatul nu avea lampă pentru iluminatul în subteran.
În mină sunt foarte mulţi şobolani şi de dimensiuni apreciabile. Cine nu ştiu ce sunt aceia să fie fericit, dar nimeni nu şi-a pus problema cum poţi să laşi un copil de 15-16 ani singur între şobolani. Se cunoaşte că aceste vieţuitoare sunt protejate de mineri, şi de la aceştia îşi găsesc unica lor sursă de hrană. Poţi să îţi agheţi ori cât de sus traista cu merinde, găsesc ei metode ca să ţi-o mănânce cu merinde cu tot. Contactul direct între oameni şi şobolani nu se prea realizează, cu toate că minerii le urmăresc reacţiile care previn unele cataclisme, deoarece la vederea luminii se retrag din faţa lor cu sau fără traiste de merinde. Practicantul când „s-a văzut” în acel întuneric greu de realizat şi în laborator, a auzit şi simţit „vietăţile” care-l „inspectau”. Groaza de acele vietăţi l-a dus la un gând „salvator”. A aprins cârpele îmbâcsite de uleiuri şi motorine cu care se curăţau piesele maşinilor miniere. Nu ştim câtă lumină au făcut acestea, dar dacă nu era cu prezenţă de spirit meseriaşul care a simţit prima fumul, ar fi putut muri un orizont de oameni, şi printre ei era şi tatăl băiatului care a aprins cârpele. Acest neplăcut incident, cu ecourile lui „vădit umflate” pe întreaga exploatare, a persistat mult asupra comportamentului elevii practicanţi de la Rodna. Practic le-a adus un mare deserviciu, indiferent despre care elev era vorba. Este adevărat că: #dacă nu se stingea la timp, acel început de incendiu, putea gaza şi chiar omorî pe mulţi dintre pălmaşii subteranelor, dar nu s-a întâmplat şi bie a fost. Cu toate acestea, de câte ori aveau elevii vreo cerinţă, le erau „aduse pe tapet” , „incendiu din Galeria Terezia”. Se pare că acesta a devenit atuul acerb folosit „în lupta” dintre generaţiile de muncitori petrecut la Mina Rodna. Atunci şi-au dat seama tinerii muncitori de ce în ÎMNUL MINERILOR se spune :”În lumea noastră n-avem cer”. N-au speranţe. N-au dreptul la speranţe şi probabil de câte ori pot, „cine-i mai mare” şi are posibilitatea nu pierde ocazia de-a le aduce aminte. De-a începe viaţa activă fără speranţă.
Cu toate acestea, tinerii practicanţi, au crezut că odată cu această fază, să se fi încheiat “războiul” dintre generaţiile vechi şi cele noi. Au crezut, dar au rămas cu credinţa. Examenul de calificare, proba practică s-a dat tot la unitatea din Rodna. Cine n-a avut pe “nimeni” în exploatare n-a putut spera la note nici măcar bune.